VALOAREA EDUCATIONALA A TELEVIZIUNII
Una din jucăriile pe care casa dumneavoastră o posedă în mod cert, poate să se demonstreze a fi un profesor şi educator cu multiple talente: televizorul.
Televiziunea este criticată în mod sever de câţiva ani încoace. Este acuzată de a fi un deşert cultural, şi trebuie să recunoaştem că există destule emisiuni slabe. Detest la fel de mult ca şi dumneavoastră show-urile pline de inepţii şi publicitatea idioată.
Personal, mă uit prea puţin la televizor. Programele bune pentru copii sunt puţin numeroase. Multe dintre ele se limitează la vechile desene animate în care învariabil animalul cel mare îl urmăreşte pe cel mic. Mulţi părinţi se neliniştesc văzând atâta violenţă la televizor (voi atinge această problemă în capitolul 10)
Să recunoaştem că majoritatea acestor critici sunt pe deplin fondate, iar calitatea programelor destinate celor mici ar putea fi ameliorate în mare parte. Ar fi totuşi o eroare de a neglija importanta funcţie educativă pe care o poate avea televiziunea pentru vârsta preşcolară.
În acest fel, după introducerea televiziunii în căminele americanilor, vocabularul copiilor care mergeau la grădiniţă şi în clasa I-a s-a îmbogăţit considerabil în raport cu anii în care televiziunea nu exista.
Apropos de efectele televiziunii asupra copiilor, în Statele Unite s-a constatat, în urma unor studii efectuate pe 6000 de copii, că copiii cei mai inteligenţi, cei care obţineau notele cele mai mari, erau telespectatori asidui.
Aparent, autorităţile ştiinţifice cele mai serioase spun că în ciuda defectelor evidente ale televiziunii, aceasta are o sănătoasă influenţă educativă. Fără nici o îndoială, dacă programele ar fi ameliorate, televiziunea ar putea aduce şi mai multe avantaje.
Să nu trageţi, din toate acestea, concluzia că eu aş sfătui copii de vârstă preşcolară o doză masivă şi nelimitată de televiziune. Din contră. Sunt de părere că dezvoltarea copilului trebuie stimulată prin activităţi variate, atât acasă cât şi în exterior. Copilul trebuie să alerge, să sară, să meargă cu bicicleta, să se joace în nisip, să construiască, să deseneze, să asculte muzică şi poveşti. Cred, totuşi, că şi televizorul are locul său între toate aceste activităţi. Nu chiar "partea leului", dar totuşi un loc rezonabil.
Dacă tot discutăm despre dezvoltarea limbajului copilului, momentul acesta îmi pare oportun să pun următoarea întrebare: "Trebuie să vă învăţaţi copilul să citească?". În capitolul 11 voi analiza această chestiune în detaliu şi voi da lămuririle ce vor fi necesare, surprinzătoare pe alocuri, extrase din cercetările cele mai recente. Putem răspunde de pe acum la această întrebare spunând: " Da, cred că este o idee bună de a învăţa să citească un copil de vârstă preşcolară". Concluziile cercetărilor ştiinţifice merg şi ele în acest sens.
Întrebarea decisivă este de fapt: "Când?". Studiile afirmă că dacă acceptaţi să vă daţi osteneala, începeţi la vârsta de 18 luni, sau dacă sunteţi inteligent la vârsta de zece luni.
Este o absurditate enormă, îmi este teamă că multe mame doritoare de a face un bine, vor încerca să înveţe copilul să citească la 18 luni sau, mai bine încă, la 10 luni. Am putea râde dacă nu ar fi atât de tragic. Momentul prielnic pentru a învăţa un copil să citească acasă se situează în jurul vârstei de trei ani şi nu înainte. Nu în timpul primei adolescenţe, deoarece în această perioadă copilul este împărţit de sentimente contrare şi luptă împotriva constrângerilor despre care am vorbit în capitolul anterior. Nu mai are nevoie de o constrângere suplimentară. Nici să nu visaţi că-l puteţi învăţa să citească în această perioadă.
GELOZIA ÎN RÂNDUL COPIILOR
Aş dori să abordez acum eterna problemă a geloziei în rândul copiilor, sau cum o numim noi psihologii, rivalitatea între copii de acelaşi pat.
De fiecare dată când un nou frăţior sau surioară intră în familie, copilul reacţionează într-un mod precis.
Să facem împreună următoarea supoziţie: să presupunem că mâine, soţul dumneavoastră următoarea veste foarte plăcută: " Draga mea, vechea mea prietenă Roxanne va veni să se instaleze la noi. Bineînţeles că eu pe tine te iubesc. Voi fi cu tine lunea, miercurea şi vinerea. Marţea, joia şi sâmbăta voi sta cu ea. Pentru duminică, tragem la sorţi." În plus, când această rivală vine să se instaleze la dumneavoastră acasă, descoperiţi că nu are nici cea mai mică intenţie de a vă ajuta în gospodărie. Citeşte toată ziua, şi bea răcoritoare. Ce sentimente veţi încerca în faţa acestei Roxanne?
Ei bine, cam acelaşi lucru simte un copil de vârstă preşcolară la naşterea unui alt copil. Se simte lezat, înşelat, lăsat de-o parte.
Se simte abandonat de mama lui când aceasta pleacă la spital pentru a naşte. Când se întoarce acasă cu noul-născut, are foarte puţin timp să se mai ocupe şi de celălalt. Aparţine în întregime acestui intrus. Şi, în plus, toate rudele şi prietenii care vin în vizită se extaziază în faţa noului-născut, lăsând la o parte pe frăţiorul cel mare (sau surioara). Ne putem mira, după toate astea că un copil resimte ostilitate faţă de frăţiorul sau surioara lui?
Dacă este imposibil să împiedicaţi copilul să resimtă această ostilitate, puteţi măcar să o atenuaţi puţin. Vă puteţi preveni copilul cu mult timp înainte despre această naştere în aşa fel încât să nu fie o surpriză completă pentru el. Nu-i vorbiţi despre asta cu nouă luni înainte. E prea lungă perioada pentru el. O lună este suficient. Vă puteţi ajuta copilul să se elibereze de sentimentele pe care le are faţă de nou-născut. Faceţi-i cadou o păpuşă şi un leagăn.
În funcţie de vârsta şi sexul copilului mai mare, acesta se va ocupa de păpuşă, o va lovi, sau îşi va exterioriza sentimentele în diverse maniere.
Înainte de a pleca la spital, puteţi ascunde câteva cadouri prin casă. Sunaţi de la spital şi spuneţi-i unde poate găsi o surpriză. Se va simţi mai puţin abandonat. Va simţi că vă gândiţi întradevăr la el, chiar dacă sunteţi departe. La întoarcere, pregătiţi-vă , atât dumneavoastră cât şi soţul, să nu vă arătaţi prea impresionaţi de noul-născut şi nu neglijaţi copilul mai mare. Faceţi-vă timp să îi dovediţi dragoste şi atenţie.
În general, un copil de vârstă preşcolară poate reacţiona în două feluri la naşterea unui frăţior sau a unei surioare. Vrea imediat să redevină mic, să facă pe bebeluşul. Este un reflex de apărare pe care toţi îl folosim, din când în când, pentru a înfrunta situaţii dificile. Avem în acele momente un comportament infantil. Marea majoritate a părinţilor fac exact contrariul a ceea ce ar trebui să facă atunci când copilul manifestă această dorinţă. Încearcă să-i arate avantajele de a fi mare, în timp ce copilul nu poate percepe aceste avantaje. Tot ce poate vedea, este că şi-a dat osteneala să înveţe să mănânce singur, să nu facă pipi în pat, pentru ca acum această mică "marmotă" să vină şi să atragă atenţia tuturor şi să privescă cum mama îi dă să mănânce şi cum îl schimbă. Este ca şi cum şi-ar spune: " Poate că dacă încep să mă port ca un bebeluş, o voi putea obliga pe mama să îmi dea puţin din această atenţie!" Din acest motiv poate începe să se murdărească, să ceară biberonul său să vrea să fie luat în braţe şi legănat.
Şi care este reacţia tipică a părinţilor în faţa acestei tactici? Ei spun: "hai, eşti băiat mare, încetează să mai faci pe bebeluşul!" Această reacţie din partea părinţilor nu are alt efect decât de a-l traumatiza mai mult pe micuţ.
Ce-i de făcut? Daţi-i copilului posibilitatea de a reveni înapoi. Dacă doreşte acest lucru. La naşterea primului meu băiat, fetiţa mea avea 6 ani. Mă aşeptam să vrea să revină la atitudinea de bebeluş, şi de fapt aşa s-a şi întâmplat. Îmi cerea mereu biberonul, iar timp de patru-cinci zile a băut sucul numai din biberon. Câteva zile mai târziu a abandonat această tactică. Aceeaşi experienţă am avut-o când băieţelul avea şase ani, iar frăţiorul său abia venise pe lume.
Fiul sau fiica dumneavoastră mai mare vor simţi iniţial ură faţă de noul născut. Din nefericire, mulţi părinţi îcearcă, vorbindu-i, să-l (s-o) indepărteze de aceste sentiment, când, din contră, ar trebui să-l (s-o) lase să îşi exprime liber ura său gelozia. Este unul din cazurile în care se poate folosi cu succes reflectarea sentimentelor. Se poate, deasemenea să fie util, să exageraţi puţin, spunându-i copilului ceea ce se poate reproşa bebeluşului (oricum nu riscaţi să-l vexaţi, pentru că nu înţelege încă tot ce-i spuneţi). Îi veţi da astfel sentimentul că poate spune fără riscuri tot ceea ce nu-i place la nou-născut.
Pentru a ilustra cele spuse anterior, iată cum descrie o mamă reacţiile unui băieţel de 17 luni la naşterea surioarei lui:
"Când m-am întors acasă cu Jenny, Mark m-a privit întâi ca şi cum aş fi fost o străină. A început să plângă foarte tare când soţul meu a luat-o pe Jenny din maşină pentru a o aduce în casă. A rămas la distanţă câteva ore. Mă aşteptam să-l văd pe Mark gelos, dar mă gândeam că acest sentiment va fi îndreptat către mine. N-a fost aşa. Cu prima ocazie, a înaintat către Jenny, cu faţa crispată şi a încercat să o bată. Părea foarte hotărît să o şteargă pe micuţă de pa faţa pământului şi în acelaşi timp era foarte nefericit din cauza gestului său, încât a început să spună "nu, nu!" în timp ce se apropia de pătuţ. Totul a reintrat în normal după o săptămână. Spălam rufe, iar Jenny şi Mark mă priveau din braţele bunicii lor. Jenny scotea un sunet uşor pe care l-am imitat spunândui lui Mark: " Câte prostii spune bebeluşul ăsta!". Deodată, Mark a afişat un surâs larg şi a spus: "Plostiii.". Fără îndoială, tocmai descoperise că eram de partea lui, că eram împreună, amândoi, râzând de bebeluşă. După aceasta nu am mai avut nici o problemă."
Trebuie să semnalăm faptul că rivalitatea între frate şi soră se manifestă în ambele sensuri, de la cel mai mare la cel mic şi invers. Nu o putem împiedica, o putem doar atenua. Părinţii se întreabă mereu de ce copiii se ceartă şi se bat atâta între ei, când uneori se joacă atât de liniştiţi împreună, fără ceartă cu un alt copil. Răspunsul este că vecinul nu le face concurenţă vis-ŕ-vis de aceeaşi mamă.
Fiecare copil doreşte la un moment-dat să dispară toţi ceilalţi copii din familie pentru a avea o mamă şi un tată doar pentru el singur. Ce puteţi face pentru a atenua aceste sentimente de gelozie între copii dumneavoastră? Încercaţi să petreceţi în fiecare zi câteva momente singuri cu fiecare copil. Făceţi-l să înţeleagă că acela este timpul pe care nici un alt copil nu i-l poate răpi. Spuneţi că nu aveţi timp? Mama lui John Wesley, fondatorul metodismului, avea 11 copii şi găsea timp să facă acest lucru pentru fiecare dintre ei.
O altă metodă pentru a atenua rivalitatea şi crizele de gelozie în călătorii sau în vacanţe, consistă în a lua cu dumneavoastră un prieten al copiilor. Veţi fi surprinşi să constataţi ce mult se diminuează tensiunile între fraţi şi surori.
