ALAPTAREA NATURALA SAU ARTIFICIALA O PROBLEMA FALSA
Mai întâi am demarat o polemică, angajând în discuţie partizanii alăptării la sân şi pe cei ai alăptării cu biberonul. Este foarte regretabil că publicul se împarte, pentru motive sentimentale, în aceste două tabere.
Este un subiect asupra căruia medicii, infirmierii şi anturajul lor iau foc. În acest fel, de exemplu, ajungem să dăm mamelor care nu alăptează un sentiment de culpabilitate. Oamenii spun: "Alăptarea la sân este alăptarea naturală". Remarcaţi însă, cine, în afară de mine, spune: "Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca omul să zboare, i-ar fi dat aripi."
Disputa poate fi potolită prin această unică afirmaţie. Nu există nici o constatare stiinţifică asupra faptului că una dintre aceste metode ar fi mai benefică pentru copil decât cealaltă, atât pe plan fizic cât şi pe plan psihologic. Dvs. vă revine sarcina de a alege ce metodă preferaţi.
Dacă v-aţi decis să folosiţi biberonul, aveţi grjă să ţineţi copilul lângă dumneavoastră, şi să îl alintaţi la fel ca şi cum l-aţi alăpta la sân.
Nici aici nu este vorba de o regulă strictă. Copilul nu riscă nimic, din punct de vedere psihologic, dacă, din întâmplare, îi lăsaţi la îndemână un biberon. Dar, în general, cere aceleaşi mângâieri fizice când este hrănit cu biberonul ca şi când este alăptat la sân.
Trebuie să urmăm dorinţele copilului, sau trebuie sa-i impunem un orar strict?
Să trecem la întrebarea capitală atât pentru mamele care folosesc biberonul cât şi pentru cele care alăptează la sân: când trebuie hrănit un copil? Întrebare la care ar trebui să răspund în mod natural: când îi este foame. Din nefericire, civilizaţia a ajuns să complice inutil acest răspuns simplu şi evident.
Prin anii '20 - '30 mulţi oameni credeau că este un lucru bun să creezi deprinderi la copii, cât mai devreme cu putinţă. O mare parte a acestui antrenament consista, după părerea lor, în a obişnui cât mai rapid posibil copilul cu un orar strict . Aşa cum şi medicii impuneau acest ritm alimentar al unei mese la fiecare 4 ore. Acest regim teribil viola unul dintre principiile fundamentale ale unei educaţii care are ca scop creerea unui copil sănătos din punct de vedere psihologic: respectul pentru individualitatea sa.
Fiecare dintre copii este un individ unic care are dreptul de a se alimenta conform propriului său ritm. Un ritm alimentar forţat, restricţionat orar, este imposibil să-i facă bine unui copil. Nu numai datorită faptului că este diferit de toţi ceilalţi, dar şi pentru că propriile sale nevoi alimentare variază de la o zi la alta.
Unde ajunge un copil hrănit la ore fixe? Atunci când îi este foame se simte frustrat. Foamea pe care o experimentează un bebeluş este o forţă care domină tot. Atunci când îi este foame această senzaţie este totală. Nu admite nici o întârziere: are nevoie să mănânce. Marea noastră majoritate, ca adulţi, nu am simţit foamea aşa cum o simte un bebeluş. Pentru a vă face o idee, vă spun că un copil care aşteaptă o oră şi jumatate să fie hrănit simte acelaşi lucru pe care îl simte un adult după trei zile.
În cea mai mare parte a cazurilor copilul nu se sfieşte. Când îi este foame, vă atrage atenţia asupra acestui fapt în singura manieră pe care o cunoaşte: plângând. Cu cât mai mult timp trece fără să fie hrănit, cu atât plânsul devine mai violent.
Dacă impunem unui copil un orar strict de masă, acesta începe să îşi dea seama că poate plânge din toate forţele fără nici un rezultat. Nu-i dăm nimic de mâncare. Poate reacţiona la această situaţie cu furie sau din contră, poate deveni amorf şi apatic, ca şi cum ar fi abandonat orice speranţă de a-şi vedea necesităţile satisfacute. Bebeluşul a învăţat să-şi reprime furia şi să-i substituie o resemnare redutabilă. Dar fie că acest copil alege furia permanentă sau resemnarea apatică, ceea ce a învăţat din această experienţă este pentru el un aspect concret al vieţii. Şi cum să-l condamni? Pentru el viaţa este o realitate crudă, detestabilă, un demers plin de decepţii.
Societatea noastră începe să realizeze în sfârşit că stabilirea unui orar fix în alimentaţia unui copil este o teribilă greşală. Medicii, din ce în ce mai numeroşi, sunt hotărâţi să recomande, iar mamele, din ce în ce mai numeroase, să aplice ceea ce numim mese adaptate la nevoile fiecărui copil. Această metodă se bazează pe ceea ce ar fi trebuit să fie evident de la început: să lăsăm copilul să ne spună el însuşi când îi este foame, trezindu-se şi plângând.
Problemele de alimentaţie survin aproape întotdeauna datorită unor practici, opuse nevoilor naturale, care au fost aplicate fie la prima vârstă, fie la vârsta de trei ani. Părinţii au un mare aliat natural pentru a hrăni corespunzător copilul: foamea acestuia. Dacă respectăm individualitatea copilului, dacă veghem la satisfacerea nevoilor sale biologice, acesta nu ar trebui să aibă vreo problemă de alimentaţie.
Este foarte important ca părinţii să respecte individualitatea copilului încă de la naştere. Din păcate, deseori, nu este cazul. Incidentele de alimentaţie sunt lucruri curente. Să presupunem că micuţul a fost hrănit şi doarme deja de o oră şi jumătate. Se trezeşte plîngând. Mama este tentată să gândească: "De ce oare plânge? În mod sigur nu îi este foame, deoarece a mâncat acum o oră şi jumătate!" Ce ştie ea? Se poate ea pune în locul bebeluşului ca să spună dacă îi este foame? Din acest punct de vedere, mamele din triburile primitive sunt deseori mai înţelepte decât noi, deoarece de fiecare dată când copilul plânge sau se agită, îl hrănesc. Aşadar, când copilul plânge, hrăniţi-l. Oferiţii sânul sau biberonul. Dacă arată, tuşind sau prin alt refuz, că nu vrea hrană, veţi sti cu certitudine că nu acesta este motivul pentru care plânge.
Cel mai important lucru pe care îl puteţi face pentru al ajuta pe copilul dumneavoastră să capete o încredere fundamentală în el însuşi şi în lumea în care trăieşte - condiţie esenţială a unui concept despre sine sănătos şi viguros - este să îl hrăniţi atunci când îi este foame. Copilul care este hrănit atunci când plânsul său indică faptul că îi este foame, gândeşte: " Ce frumoasă e viaţa, ce bine e să ai ce mânca, îmi place căldura mamei care mă ţine în braţe şi mă hrăneşte. Acest loc este plăcut deoarece este de ajuns să anunţ că îmi este foame pentru a fi imediat hrănit. Îmi dau seama că totul este în regulă. Sunt liniştit".
A doua nevoie fundamentală a noului născut este căldura. Nici nu cred că este nevoie să discutăm acest aspect, deoarece 99% dintre mame au grijă ca micuţii lor să fie la căldură şi să nu răcească.
A treia nevoie fundamentală este somnul. De această necesitate bebeluşul se ocupă singur. Doarme exact cât are nevoie. După ce a dormit suficient, se trezeşte. Câteva cuvinte despre obiceiuri şi ritmurile de somn ar putea fi utile.
Nu este neapărat nevoie ca locul unde doarme copilul să fie silenţios. Cunoaştem cu toţii acel tip de mamă care merge în vârful picioarelor şi se precipită la uşă pentru a spune vizitatorilor să păstreze liniştea. Această atitudine nu este indispensabilă. De fapt, dacă faceţi eforturi excesive pentru a obţine liniştea, este posibil să condiţionaţi copilul şi atunci, această absenţă artificială a zgomotului îi va fi necesară pentru a putea dormi. Continuaţi să faceţi în mod normal tot ceea ce făceaţi înainte, în timp ce copilul doarme, şi nu ezitaţi să porniţi radioul sau televizorul într-o cameră vecină dacă aveţi chef.
Apropos de repartizarea orelor de somn, vreau să spun că ea este foarte diferită de cea a adulţilor. Copiii cei mai mici adorm îndată după ce au mâncat. Pentru dumneavoastră este foarte practic. Dar, cu timpul, va rămâne treaz din ce în ce mai mult, ceea ce nu este foarte jenant în timpul zilei, dar care poate deveni stânjenitor în toiul nopţii. După ce aţi hrănit copilul noaptea, veţi dori probabil să mergeţi la culcare, dacă vă treziţi devreme a doua zi. Numai că micuţul nu ştie lucrul acesta. Este satisfăcut, fericit şi nu are poftă să adoarmă imediat. Vrea să se joace puţin, să mai stea un timp treaz.
De asemenea este posibil ca un copil să se trezească la miezul nopţii şi să inceapă să plângă dintr-un motiv necunoscut. Poate are colici sau dureri intestinale asupra cărora nu puteţi acţiona. Constataţi uneori că nu se linişteşte nici dacă îl luaţi în braţe şi îl alintaţi. Plânge în continu, şi sunteţi lângă el amândoi, morţi de somn, şi încercaţi cu disperare să-l faceţi să înceteze ca să puteţi merge la culcare. În asemenea momente descoperiţi că civilizaţia nu reprezintă decât un strat fin de vopsea aplicat unei fiinţe primitive care dormitează în interiorul dumneavoastră. Poate că vă veţi arăta furia faţă de copil, sau poate cheful de a îl lovi, de a striga la el pentru a îl calma.
Mulţi părinţi se simt deseori vinovaţi de a avea astfel de sentimente. De fapt sunteţi o mamă sau un tată normal dacă treceţi prin astfel de stări. Dacă, însă, vă pierdeţi întradevăr controlul, dacă loviţi copilul, atunci va trebui să consultaţi un medic. Trebuie să fiţi capabili să vă controlaţi acţiunile, dar este absolut normal să vă simţiţi furioşi sau nefericiţi în astfel de situaţii.
Un scaun pentru copii se poate dovedi util pentru a-l instala pe cel mic. Nu este util numai pentru a-l transporta în maşină sau dintr-o cameră în alta pentru a-l supraveghea mai uşor. El poate permite copilului să stea într-o poziţie diferită. Uneori, când un copil nu poate adormi întins în pătuţul său, este probabil că o va face totuşi, la ora 5 dimineaţa într-un asemenea scaun. Amintiţi-vă numai, că oricare ar fi ritmul de somn şi de veghe al unui copil, diferenţa dintre obiceiurile sale şi ale dumneavoastră va cauza întotdeauna nemulţumire şi deranj.
O altă necesitate fundamentală pentru un copil mic este aceea de a se debarasa de deşeurile eliminate de corpul său. Şi de această dată este vorba de un domeniu în care copilul se va descurca singur. Nu veţi avea nici o problemă vis-ŕ-vis de acest subiect dacă nu faceţi cumva greşala de a încerca să-l păstraţi curat în timpul primului an de viaţă.
Este posibil să fiţi condiţionaţi de obiceiuri şi deprinderi care v-au fost impuse în tinereţe, şi, din acest motiv să aveţi reţineri faţă de rufele murdare. Vi se vor părea respingătoare. Dacă acesta este cazul, încercaţi pe cât posibil să nu comunicaţi aceste sentimente copilului. El nu simte acest fel de dezgust vis-a-vis de deşeurile corpului său. Dacă îi transmiteţi aversiunea dumneavoastră, tot ceea ce veţi reuşi să faceţi va fi să devansaţi aptitudinile în raport cu propria curăţenie, pe care copilul va întârzia să şi le însuşească. Multe dintre mame, din cauza propriilor sentimente de dezgust, sunt de părere că şi copiii împărtăşesc acelaşi sentiment de repulsie în faţa murdăriei. De aceea ele se grăbesc să schimbe rufele îndată ce se murdăresc puţin. Atâta timp cât copilul nu se găseşte într-o cameră răcoroasă, el nu este, în general, deranjat de faptul că este murdar sau ud.
Insist asupra acestui aspect deoarece atunci când copilul dumneavoastră va dormi să nu vă simţiţi obligată de a-l trezi pentru a-l schimba.
Totuşi, să nu întelegeţi greşit. Nu este vorba să lăsaţi copilul sistematic cu scutecele murdare în aşa fel încât să dezvolte iritaţii sau ulceraţii. Am spus toate acestea deoarece ştiu că mulţi părinţi se simt mai confortabil dacă nu sunt obligaţi să schimbe copilul prea des.
O altă nevoie fundamentală a unui nou-născut este aceea de a fi mângâiat, sau ceea ce numeşte Dr. Harry Harlow "recomfortul contactului fizic". Copilul nu poate şti că este iubit, dacă această dragoste nu este demonstrată într-o manieră fizică, de exemplu, copilul trebuie să fie luat deseori în braţe, trebuie alintat, legănat, trebuie să-i vorbiţi şi să-i cântaţi.
Diverse studii au furnizat dovezi pe plan animal. Acelaşi dr. Harry Harlow puii de maimuţă crescuţi de manechine îmblănite şi echipate cu biberoane. Chiar dacă aceşti pui au fost hrăniţi corespunzător, ei nu au primit doza necesară de recomfort oferită de contactul fizic cu mama lor. Rezultatul acestei experienţe arată că aceşti pui de maimuţă, crescând, au devenit maimuţe adulte inadaptate mediului social. Erau incapabili să stabilească relaţii cu indivizi de sex opus şi manifestau comportamente stranii, similare acelora constatate la oamenii atinşi de psihoză.
Bineînţeles, nu se pune problema ca această experienţă să fie repetată folosind copii. Totuşi dispunem de rezultatele unei experienţe nefericite ce a fost realizată pentru cu totul alte motive în sec. al XVIII - lea şi care demonstrează acelaşi lucru în mod dramatic: regele Frederic II al Prusiei dorea să descopere care era limbajul original al umanităţii. Avea impresia că va descoperii acest lucru dacă creştea copii cărora să nu le vorbească nimeni.
Raţionamentul era, că micuţii crescuţi în acest fel, în momentul în care începeau să se exprime, ar fi vorbit limba originală a umanităţii. Aşa că, a dat instrucţiuni ca femeile care se ocupau de aceşti copii să îi hranească, să îi spele dar să nu le vorbească niciodată. Regele credea că aceşti copii vor începe să vorbească fie ebraica, fie greaca, fie latina şi astfel, el va şti care a fost limba originală. Nenorocitul rezultat al experienţei sale a fost că toţi copiii au murit, probabil datorită lipsei de mângâiere fizică, de tandreţe maternă de care ar fi avut parte dacă dădacele au fi avut voie să le vorbească.
Studii efectuate pe copii crescuţi în instituţii caritabile scot în evidenţă aceleaşi fenomene. Chiar dacă aceşti copii sunt hrăniţi satisfăcător în orfelinate, personalul nu are niciodată timp de mângâieri şi de alinturi materne. De aceea constatăm că aceşti copii crescuţi în atmosfera sterilă şi nestimulativă a unui orfelinat sunt în diverse grade întârziaţi psihologic.
În concluzie, lăsaţi instinctul să lucreze atunci când aveţi poftă să mângâiaţi copilul, să-l legănaţi, să-i cântaţi şi să vă jucaţi cu el. Luaţi-l în braţe, sărutaţi-l. Nu vă fie teamă că îl veţi răsfăţa deoarece acesta este un mod prin care el îşi dă seama că este iubit.
Până acum am vorbit de necesităţile fundamentale ale copilului ca şi cum ar fi lucruri distincte şi izolate, care ar putea fi satisfăcute de către mai multe persoane. Din fericire nu este cazul. De obicei, toate aceste responsabilităţi revin mamei, care în timp ce le îndeplineşte, satisface şi nevoia de afectivitate a celui mic. Dvs., mama, sunteţi acea care asiguraţi copilului primele raporturi esenţiale cu alte fiinţe umane. Aceasta asigură fundamentul relaţiilor sale cu alţi indivizi pe care îi va întâlni de-a lungul vieţii. Dacă se înţelege bine cu dumneavoastră, simte că aveţi grijă de el şi de nevoile sale, va dezvolta un sentiment de încredere fundamental pentru această lume în care trebuie să trăiască. Dacă dăruiţi copilului căldură umană, la sfârşitul primului an de viaţă va avea deja bazele solide ale conceptului de sine şi va adopta o atitudine de încredere şi optimism în faţa vieţii.
Desigur, copilul nu are numai nevoile afective pe care tocmai le-am citat. Are şi nevoi intelectuale fundamentale. Pentru a le înţelege trebuie să vedem cum percepe micuţul lumea din jur. Nu trebuie să uitaţi că pentru copil lmea este ca un film ce se desfăşoară în faţa ochilor săi. De exemplu, în momentul în care vă aşezaţi pe un scaun pentru a citi, sunteţi perfect conştientă că scaunul, cartea sau lampa de lângă scaun nu sunt parte integrantă a fiinţei dumneavoastră. Copilul nu ştie acest lucru. Nu ştie de la început să facă diferenţa între "ceea ce sunt eu" şi "ceea ce nu sunt eu". Pentru adulţi este puţin mai greu să înţeleagă că micuţul nu face încă această diferenţă. Îi trebuie câteva săptămâni până când devine conştient. Uneori această conştienţă poate fi amuzantă. Putem vedea un copil în vârstă de câteva luni cum începe să descopere mirat ceea ce inseamnă acel "eu" care îl face să-şi mişte degeţelele. Descoperă că le poate mişca de fiecare dată când doreşte acest lucru. În curând acesta va fi copilul şezând, jucăuş, agitându-şi degeţelele, animat de noul sentiment al puterii sale.
Este important de înţeles acest aspect al "punerii la punct" al universului unui copil, deoarece, dacă are parte de stimulente intelectuale adecvate veţi contribui în mare măsură la "precizarea" acestui univers. Adică: " cu cât mai mult un copil vede şi aude, cu atât mai mult va dori să vadă şi să audă"
Vechea credinţă conform căreia ficare copil vine pe lume dotat cu un anumit capital intelectual nu rezistă în faţa dovezilor furnizate de ultimele cercetări. Rezultatele ştiinţifice arată că fiecare copil moşteneşte un anume potenţial maxim de inteligenţă pe care îl poate atinge crescând. Pentru unul, acest potenţial maxim poate fi cel al unui geniu, pentru altul, poate fi vorba de o inteligenţă medie, iar pentru un al treilea, gradul maxim de inteligenţă poate să se situeze sub medie. Dar, totul depinde de suma stimulărilor senzoriale şi intelectuale pe care fiecare le primeşte în primii cinci ani de viaţă. Aceasta stabileşte dacă respectivul copil va atinge sau nu gradul maxim de inteligenţă care îi corespunde.
Vedeţi, deci, cât este de important să-i oferiţi copilului stimularea senzorială şi intelectuală. Daţi-i obiecte cu care să se poată juca, obiecte care să-i stimuleze simţurile: văzul, auzul, mirosul, etc. Daţi-i obiecte pe care să le poată atinge, suge, mesteca, demonta.
Obiectele cel mai des întâlnite în casă pot servi acestui scop: bucăţi de stofă curată, sticle şi farfurii din plastic, cutii de carton goale, ustensile de bucătărie ; lista este lungă. Fiţi conştienţi totuşi, că toate aceste obiecte vor ajunge în gura micuţului, aşa că, feriţi-l de obiecte prea mici pe care le-ar putea înghiţi sau cu care s-ar putea sufoca.
Şi dumneavoastră puteţi fabrica jucării de stimulare senzorială. Orice obiect colorat, care poate fi manipulat, destul de mare pentru a fi inofensiv, poate fi folosit pe post de jucărie.
Nu uitaţi că jucăria pe care copilul o va prefera înaintea oricărei alteia este părintele ( mama sau tatăl). Vorbiţi-i copilului şi jucaţi-vă cu el cum credeţi de cuviinţă. Începeţi prin a-i vorbi. Multe mame îi schimbă scutecele sau îl alăptează fară să scoată un sunet. De ce să nu profitaţi de aceste situaţii pentru a-i vorbi? Povestiţi-i ce faceţi la momentul respectiv. Bineînţeles că nu va înţelege ce îi spuneţi, dar sunetul vocii dumneavoastră îi va crea o stimulare senzorială şi intelectuală. Ce să-i spuneţi? Tot ce vă trece prin cap. Fiecare mamă ştie să găsească propriul repertoriu de cuvinte şi cântece. În timp ce dumneavoastră sau soţul dumneavoastră vorbiţi sau cântaţi copilului, îi oferiţi acestuia o stimulare senzorială care va ajuta la dezvoltarea sa intelectuală. Mai mult, această joacă vă poate face plăcere si dumneavoastră. Mulţi părinţi nu stiu să-şi ofere această plăcere. Când vorbesc despre un copil cuminte, ei înţeleg prin asta un copil liniştit, care nu prea face zgomot, nu cere multă atenţie şi pe lângă care, mama se mai poate ocupa şi de alte lucruri. Acest "copil cuminte" rămâne la distanţă de stimulările senzoriale care îl vor ajuta să atingă potenţialul maxim de inteligenţă. Atenţie totuşi, să nu cădeţi nici în cealaltă extremă şi să vă jucaţi cu micuţul tot timpul în care nu doarme. Jocul cu copilul dumneavoastră nu trebuie niciodată să devină o obligaţie, trebuie să rămână o plăcere. Jucaţi-vă cu el când aveţi chef. În acest fel va ajunge să iubească prezenţa dumneavoastră şi dumneavoastră pe a lui.
Am să încerc să vă ofer o vedere de ansamblu asupra dezvoltării copilului la prima vârstă, în primul său an de viaţă. Am găsit mai comod că acest prim an de viaţă în perioade de câte 3 luni, amintindu-vă însă că este vorba de o diviziune arbitrară. Vreau să vă dau o idee generală asupra creşterii şi dezvoltării copilului dumneavoastră în timpul acestor perioade şi să vă sugerez mijloacele potrivite pentru a-i asigura din punct de vedere al jocurilor şi mediului un anturaj favorabil dezvoltării sale intelectuale.
