NU VA FIE TEAMA SA RASFATATI COPILUL
Ceea ce înseamnă "a răsfăţa un copil" variază în funcţie de criteriile fiecăruia.
Dacă prin "copil răsfăţat" înţelegeţi un copil de opt ani care cere mereu să îi fie îndeplinite dorinţele şi plânge plânge ori de câte ori nu cedaţi, care nu poate suporta un refuz, care este incapabil să împartă ceva cu ceilalţi copii, care are accese de furie, este plângăcios, face numai probleme şi este foarte susceptibil, atunci, sunt de acord, acesta este întradevăr un copil răsfăţat.
"A răsfăţa un copil" înseamnă a accepta ca acesta să persiste în a păstra un comportament infantil dincolo de momentul în care este apt psihologic să îl abandoneze. Comportamentul unui copil de opt ani, descris mai sus, corespunde comportamentului unuia de doi ani, nu mai mult. După toate probabilităţile, părinţii săi nu l-au încurajat niciodată, nu i-au cerut niciodată să depăşască acest stadiu.
DAR - aceasta este o restricţie foarte importantă - conceptul răsfăţării unui copil nu se poate aplica nou născuţilor şi nici copiilor sub doi ani. Este un lucru de bun-simţ să cerem unui copil de cinci ani să abandoneze combortamentul de bebeluş, deoarece este cababil din punct de vedere psihologic să o facă. Pe de altă parte am da dovadă de o totală lipsă de realism dacă am cere unui bebeluş să abandoneze comportamentul de bebeluş. El nu este încă în stare să se poarte altfel.
Vom reuşi mult mai bine să-i înţelegem pe nou-născuţi şi pe copii, în general, dacă abandonăm acest termen, "răsfăţ". Acest concept nu are nici o bază ştiinţifică şi datează din epocile în care nu aveam mijloace să studiem comportamentul infantil. Conceptul în sine pare să exprime faptul că dacă acordaţi prea multă atenţie copilului când este mic, acesta va ajunge o "catastrofă" când va fi mare. În orice caz, nu-l veţi răsfăţa dacă îi acordaţi mai multă atenţie când este mic. Totodată puteţi prejudicia un copil mai în vârstă fiind prea indulgent cu el, temându-vă să fiţi fermi, să-i impuneţi limite şi lăsând-ul mereu să facă ce vrea. Toate acestea însă, diferă de faptul că ne interesează soarta lui. Propun să lăsăm la o parte acest termen, să-l păstrăm pentru altceva decât pentru copii.
Din nefericire, multe mame se stresează întrebându-se dacă prin acţiunile lor îşi răsfaţă sau nu copilul. Au mai ales tendinţa de a se îngrijora în cazul în care o prietenă sau o vecină care pretinde că le ştie pe toate, le asigură că făcând cutare sau cutare lucru vor ajunge să aibă un copil răsfăţat.
Aceste atitudini izvorăsc dintr-o profundă necunoaştere a naturii copiilor. Un copil are, în mod cert, nevoie să înveţe că nu poate face tot ceea ce doreşte. Dacă nu învaţă acest lucru, atunci se poate spune că este răsfăţat. Dar la ce vârstă trebuie să începem să îl invăţăm? La două, trei luni, sau chiar la nouă luni este mult prea devreme. Este absurd să-i trasăm interdicţii la această vârstă în ideea că aceasta îl va ajuta mai târziu.
Să ne exprimăm în mod clar: un bebeluş este imposibil de răsfăţat. Mângâiaţi-l cât de mult doriţi. Hrăniţi-l oricât de des va dori. Cântaţi-i câte cântece puteţi. Ocupaţi-vă de el de câte ori plânge. Nu din aceste motive se va răsţăţa.
Cel mai bun lucru care i se poate întâmpla copilului, din puct de vedere psihologic, este acela de a-i fi satisfăcute toate necesităţile şi de a se simţi cât mai puţin frustrat cu putinţă. Egoul său, sau conştiinţa de sine, este încă prea maleabil şi prea sensibil pentru a putea face faţă frustrărilor atât de devreme.
Crescând, va avea destul timp să constate ce este aceea o frustrare.
