NU LASATI COPILUL SA PLANGA
Deşi acest lucru pare evident veţi fi surprinse să aflaţi câte mame ignoră plânsul copiilor. Unul dintre foştii mei studenţi mi-a oferit această observaţie interesantă într-una din temele sale:
"Vecinii noştrii aveau un copil de cel puţin trei luni, a cărui cameră avea vedere spre bucătăria noastră. În fiecare seară de la 6 la 7, în timp ce serveam cina, auzeam mereu plânsul copilului, aproape fără întrerupere. Toate acestea au durat luni de zile, strigătele copilului devenind din ce în ce mai puternice, pe măsură ce creştea. Soluţia pe care părinţii săi o adoptau vis-ŕ-vis de plânsul copilului era de a se dispune la o distanţă cât mai mare pentru a nu fi deranjaţi. Ne-au explicat că, de fapt, copilul era foarte mulţumit, iar dacă i-ar fi acordat atenţie riscau să îl răsfeţe.
Conform cunoştinţelor despre copil pe care le-am căpătat de-a lungul acestui curs de psihologie, mi se pare că acest copil era, în mod evident, foarte "nesatisfăcut" şi că avea nevoie de cineva care să se ocupe de el. Consider că acel copil era mult prea tânăr pentru a risca să fie răsfăţat, aşa cum se temeau părinţii săi. Mi se pare că acest copil a dezvoltat un teribil sentiment de nesiguranţă datorită acestei experienţe, odată cu o temere fundamentală faţă de "lume" în general."
Este de necrezut că unii părinţi sunt atât de "orbi" faţă de nevoile copilului lor în aşa fel încât să-i ignore plânsul. Ce limbaj aţi dori să folosească un copil când doreşte să vă atragă atenţia asupra dorinţelor şi nevoilor sale? Singurul său mod de exprimare este plânsul. Atunci când începe să plângă încearcă să vă spună ceva. Ce se va întâmpla în mintea lui dacă toată lumea ignoră ceea ce încearcă să exprime?
Un sentiment de abandon complet şi absolut, furia şi disperarea: iată ceea ce simte copilul dacă ignorăm eforturile sale de comunicare.
Să presupunem, spre exemplu, că maşina dumneavoastră de spălat se strică cu câteva minute după ce soţul dumneavoastră s-a întors de la serviciu. Camera este inundată rapid şi îi cereţi soţului să vă ajute de urgenţă. Ce răspuns aduce acesta apelului dumneavoastră disperat? Nimic. Probabil va continua să glumească. În acest caz sunteţi surprinsă şi reformulaţi apelul într-o manieră mai presantă, ridicând tonul. Nu răspunde la ceea ce incercaţi să-i spuneţi şi iată-vă furioasă. Nu numai că sunteţi preocupată de maşina de spălat şi de inundaţia pe cale să se producă, dar, mai aveţi o preocupare stresantă: de ce nu puteţi comunica cu soţul dumneavoastră? De ce nu este atent la ceea ce încercaţi să-i spuneţi?
Această analogie vă poate forma o idee despre ceea ce poate simţi un copil când este lăsat să plângă fără să i se acorde atenţie. Când îi va fi dat să trăiască un număr mai mare de asemenea experienţe, credeţi că va mai fi capabil să-şi cultive un sentiment de încredere vis-ŕ-vis de viaţă? Cu greu. Va avea o concepţie pesimistă asupra existenţei, se va simţi frustrat si dezamăgit. Simţind în adâncul său că nevoile şi dorinţele nu îi sunt satisfăcute, probabil va decide că este inutil să mai încerce şi va deveni acel tip de copil (şi mai târziu adult ) fără agresivitate şi care se demonstrează incapabil să-şi conducă viaţa.
Sau, poate ajunge să aparţină acelui tip de copil care nu abandonează, în ciuda tuturor opreliştilor. In loc să accepte în mod pasiv situaţia, poate manifesta nevoia de a face lumea să îi acorde atenţie. De câte ori nu am auzit spunându-se despre un copil mai mare că "face pe interesantul".
O mamă spune uneori, când copilul plânge: " tocmai a mâncat, abia l-am schimbat, în consecinţă nu este ud. Nu îl înţeapă nimic, nu îi este frig, deci, nu are nici un motiv să plângă." Ea ignoră plânsul şi îşi vede de treburi. Dar nu înţelege esenţialul: există întotdeauna un motiv pentru care copilul plânge. Ar trebui să-şi spună că "nu ştie" de ce plânge, pentru că un copil nu plânge fără motiv. Tot timpul încearcă să vă spună câte ceva; dumneavoastră trebuie să ghiciţi ceea ce încearcă să spună.
Un copil poate plânge şi pentru că se simte singur. Şi copiii pot experimenta un sentiment de singurătate, la fel ca adulţii. Noi, când ne simţim singuri putem totuşi invita pe cineva la o cafea sau putem da un telefon. Tot ceea ce poate face un copil în această situaţie este să plângă. Când plânge, uneori vrea să spună: " Mă simt singur şi vreau să simt pe cineva moale şi cald, care să mă ţină în braţe, am nevoie să mă calmeze şi poate să îmi cânte ceva. Atunci mă voi simţi bine".
Totuşi, singurătatea este numai unul dintre motivele pentru care un copil poate plânge. Se poate întâmpla să nu descoperiţi motivul. Îl hrăniţi, îl mângâiaţi, îi cântaţi un cântecel. Nimic nu poate să îl calmeze deoarece unele episoade de plâns se datorează unor dureri de stomac sau colici, pe care le are datorită faptului că sistemul său digestiv nu este încă reglat. Uneori, aceste dureri pot fi alinate prin masarea uşoară a stomacului sau prin a-i da să bea apă călduţă. Alteori nimic nu pare să îl aline. În cea mai mare parte a timpului, dacă ţineţi copilul în braţe, lipit de dumneavoastră, aceasta îl va calma într-o oarecare măsură chiar dacă durerile nu au trecut.
Mai există un tip de plâns pe care mamele trebuie să îl cunoască. Este criza lacrimilor care semnalează că micuţul este obosit şi că va adormi. Mama învaţă foarte repede să recunoască acest tip de plâns şi realizează că nu este cazul să-şi facă probleme, deoarece în câteva minute copilul va fi adormit profund. Tot timpul este vorba de mesajele pe care copilul ni le adresează. Starea de bine psihologică a copilului va fi în mod foarte diferit afectată de faptul că îi acordaţi sau nu atenţia cuvenită atunci când plânge încercând să vă transmită un oarecare mesaj.
Din când în când mă întâlnesc cu mame care încearcă să înveţe copilul să se păstreze curat încă din primul an de viaţă. Este o greşeală rară, dar în acelaşi timp "monumentală". O mamă care a făcut această greşeală a venit într-o zi la consultaţie împreună cu fiica sa, în vârstă de şapte ani. Copilul avea un mare număr de probleme psihologice, printre altele, o frică teribilă de a merge la şcoală, dificultăţi în a lega prietenii, un ataşament exclusiv faţă de mamă şi o mare greutate de a relaţiona cu oamenii din jur. Tuturor acestor probleme li se mai adăuga faptul că uda patul în fiecare seară.
În momentul în care un copil mai mare de cinci ani face pipi în pat, putem fi siguri că educaţia acestuia a fost defectuos realizată. În cele mai multe cazuri copilul, în subconştientul său (deoarece acest act nu este nici conştient, nici deliberat) se răzbună pe părinţi pentru vexaţia pe care a suferit-o în tip ce aceştia îi impuneau să se menţină curat.
Mama despre care vorbeam mai sus, a încercat să înceapă să-şi educe fetiţa de la vârsta de opt luni. Aş înrteba-o de ce aşa devreme? I-aş mai spune că mai degrabă s-a educat ea însăşi decât fetiţa, care nu a ajuns nici măcar în stadiul de a-şi controla propriile reacţii. S-a conformat doar să răspundă pasiv mamei care se ocupa personal de nevoile fetiţei.
Pentru ca un copil să înveţe să fie curat trebuie mai întâi să stăpânească un număr de activităţi complexe, incluzând controlul neuro-muscular al sfincterelor. Acest control neuro-muscular este absolut imposibil până la vârsta de aproximativ doi ani. Atunci este momentul pentru a începe educaţia, nu mai devreme. Puteţi întradevăr să educaţi un copil mai mic de un an, dar această educaţie precoce va fi plătită foarte scump din punct de vedere psihologic. Personal, nu cred că merită.
