PRIMA ADOLOESCENTA (partea I)
Vârsta primilor paşi, despre care tocmai am discutat, începe din momentul în care copilul începe să meargă, aproximativ în jurul vârstei de un an şi durează aproape până la sfârşitul celui de-al doilea an da viaţă. Totuşi, durata acestui stadiu poate varia în funcţie de fiecare copil, care îl poate traversa urmând etapele descrise în această carte sau urmând propriul său ritm, mai rapid la un moment dat, sau mai lent, într-o anumită perioadă.
Regăsim acest mod de comportament tipic, al primei adolescenţe cam la 50% din copiii la vârsta de doi ani, în timp ce 25% au depăşit această etapă, iar ceilalţi 25% nu au atins-o încă. Nu luaţi aceste descrieri generale de compotrament tipic ca pe nişte faze pe care copilul dumneavoastră tebuie să le traverseze în mod exact şi absolut aşa cum le-am descris. Aceste exemple sunt date numai pentru a vă indica direcţia probabilă a schimbărilor de stare prin care va trece copilul dumneavoastră Este important să cunoaşteţi ordinea în care va aborda aceste etape. Dar, copilul dumneavoastră va marca în mod profund cu individualitatea sa fiecare etapă depăşită.
Dezvoltarea unui copil nu este un drum egal şi regulat, conducând spre un comportament mai "copt" pe măsură ce creşte. Din contră, creşterea şi dezvoltarea unui copil trece prin perioade de echilibru, urmate de perioade de dezechilibru. De exemplu, stadiul primilor paşi reprezintă o perioadă de echilbru, urmat de stadiul primei adolescenţe (în jurul vârstei de doi - trei ani), care este o perioadă de total dezechilibru. Apoi urmează stadiul de trei ani, perioadă de echilibru, îar apoi pe la patru ani, iarăşi dezechilibru. Curios faptul, se pare că natura a făcut în aşa fel încât să ne reamintească mai uşor acest proces, perioadele de echilibru sunt marcate de numere impare ( 1,3,5 ani) şi perioadele de dezechilibru sunt marcate de numere pare (2, 4 ani).
Dacă doriţi o definiţie simplă a echilibrului şi a dezechilibrului, pe care orice mamă o poate înţelege, consideraţi că atunci când prezenţa copilului lângă dumneavoastră este o plăcere, acesta se află într-o perioadă de echilibru. Atunci când se comportă ca un mic monstru ( la doi ani, de exemplu), se află într-o perioadă de dezechilibru. Este destul de clar?
Prima adolescenţă este un stadiu de tranziţie. Prima tranziţie pe care o întâlnim în dezvoltarea copilului. Numesc această perioadă "prima adolescenţă", din cauza asemănării sale frapante cu adevărata adolescenţă, între 13 şi 19 ani ( pe care o putem numi "cea de-a doua adolescenţă")
De la 13 la 19 ani este vârsta care marchează tranziţia de la copilărie la vârsta adultă. Înainte de 13 ani, copilul acţionează între limitele impuse de părinţi. Nu este încă destul de copt încât să acţioneze pe cont propriu şi să se situeze între propriile limite şi legi. Dar, în interiorul limitelor impuse de către părinţi, preadolescentul a atins un oarecare echilibru psihologic. Pentru a atinge echilibrul superior al unui adult, trebuie să înceapă să "spargă" echilibrul copilăriei. Odată ce tatăl sau mama unui adolescent au observat acest concept fundamental, derutanta complexitate comportamentală a unui adolescent devine imediat comprensibilă. De atunci părinţii pot începe să înţeleagă de ce un adolescent experimentează o nevoie psihologică să iubească un alt gen de muzică, să aibă o altă frizură, să se îmbrace în mod diferit şi în general, să aibă un comportament diferit celui aprobat de către adulţi.
După cum a spus Mark Twain: " Când aveam 15 ani, credeam că tatăl meu era cel mai stupid om de pe pământ. La 20 de ani am fost surprins să constat tot ce a învăţat omul ăsta în cinci ani!"
Aceste etape, formate din furtuni şi tensiuni, implică negarea şi rebeliunea.
Este foarte important ca părinţii să sesizeze aspectele pozitive ale acestui stadiu pe care l-am numit dezechilibru. Părinţii care au deja experienţa acestei etape o numesc "anul teribil". Dar să privim lucrurile cu alţi ochi: să luăm ca exemplu un copil între 16 şi 18 luni. Este încă un bebeluş. Cum reuşeşte natura ca numai în trei ani să facă această diferenţă între personalitatea copilului şi cea a bebeluşului. Mama Natură, nu poate opera această schimbare decât "spărgând" principiile de echilibru pe care le atinsese. De aceea, atunci când copilul începe să strige tare "nu,nu!", la 20 de luni, vom înţelege că principiile echilibrului său de bebeluş încep să cedeze.
În ciuda dificultăţilor pe care atitudinea negativă, de opoziţie, a copilului de doi ani vi le cauzează, amintiţi-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluş.
Dacă am organiza un vot secret în rândul părinţilor, pe tema: care este vârsta cea mai obositoare din perioada preşcolară, majoritatea ar vota cu siguranţă pentru vârsta de doi ani şi jumătate, deoarece această vârstă are reputaţia de a prezenta atitudini extreme şi contradictorii. De aceea curba bătăiţelor atinge un vârf la această vârstă.
În acest stadiu, copilul nu se integrează bine nici unui grup social, şi nu este dispus la raporturi de grup cu semenii săi. Are încă nevoie de mama sa. Mama este Soarele în jurul căruia se roteşte această tânără planetă.
În general este încăpăţânat şi inflexibil. Cere ca dorinţele sale să fie satisfăcute pe moment. Este foarte puţin dispus către compromis şi se adaptează rău realităţii. Nimic din ceea ce există nu trebuie schimbat. Dacă tatăl sau mama schimbă un cuvânt, sau uită unul, dintr-un cântec sau o poveste cunoscută, copilul protestează violent. Toată rutina domestică reprezintă pentru el o suită de evenimente foarte strict reglate şi ţine neapărat ca ordinea lucrurilor să fie respectată. Dar copilul, după părerea sa, are voie să schimbe orice şi totul dintr-o dată. Daţi-i un suc de fructe într-un pahar şi îl va dori într-o cană. Daţi-i o cană si va dori un pahar.
Este dominator. Îi place să dea ordine. Se poartă ca un mic rege, ca stăpânul absolut al casei. Se poate să încerce să facă unele lucruri singur, lucruri pe care nu ştie cum să le facă, cum ar fi să-şi lege singur şireturile, refuzând energic orice ajutor. Apoi, dându-şi seama că nu poate singur, va face o scenă monstruoasă, acuzându-vă probabil de a nu-l fi ajutat.
Este de asemenea o fază a emoţiilor violente, a furtunilor şi tensiunilor, câteodată pline de umor. Este vârsta extremelor. Copilul găseşte dificil să facă o alegere simplă şi să o respecte. Va ezita, prins între sentimente contradictorii. Decizia dacă vrea sau nu îngeţată, de exemplu, poate provoca un violent acces de indecizie.
Poate de asemenea să bată recorduri în toate domeniile: să facă acelaşi lucru la infinit, sau să repete mereu aceeaşi frază sau acelaşi cuvânt până ce o exasperează pe mamă. Este deseori dificil să-l faceţi să adopte noutăţi cum ar fi farfurii noi sau haine noi. Are nevoie de siguranţa oferită de ceea ce este vechi şi cunoscut. De aceea adoră ritualurile: totul trebuie făcut într-un anume fel şi de fiecare dată la fel. Copilul de doi ani şi jumătare este cunoscut pentru rigoarea de care dă dovadă. Iar când această rigoare intră în conflict cu cea a părinţilor,.! La această vârstă copilul are nevoie de multă răbdare din partea noastră. Aptitudinea de a împărţi, de a aştepta, de a ceda, este foarte redusă.
În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, să spunem că micuţul se impune la această vârstă prin vigoarea sa, prin entuziasmul său şi prin energia sa. Dacă mama se arată înţelegătoare, atunci va putea să-l aprecieze şi să descopere aspectele încântătoarei sale personalităţi. Copilul ştie câteoadoată să fie fermecător, cu toată exuberanţa şi naivitatea.
Deci, ce învaţă copilul în acest stadiu de dezvoltare? Mama unui mic adolescent vă va răspunde,fără îndoială, la această întrebare la fel ca mama unui adolescent: " Mă întreb ce altceva învaţă, decât să fie insuportabil şi să mă scoată din minţi!" Să fim sinceri şi să recunoaştem că există o bună doză de adevăr în aceste doleanţe.
Dacă, totuşi, priviţi dincolo de cotidian, ar trebui să înţelegeţi că micuţul este pe cale să-şi descopere individualitatea în opoziţie cu conformismul social.
Amintiţi-vă că nou-născutul nu are conştiinţa "eului". Îi trebuie ceva timp înainte să înveţe să distingă "eul" de "non-eul" care reprezintă universul său. Stadiul de dezvoltare despre care vorbim este primul în cursul căruia copilul devine conştient de personalitatea sa unică. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să-l facă în mod absolut necesar pentru a-şi stabiliza sentimentul identităţii este să se opună părinţilor, adoptând o atitudine negativă. Pentru ca să poată defini faptul că el este ceea ce doreşte, trebuie să treacă printr-o fază de negare şi de respingere.
În alţi termeni, luarea conştiinţei de sine în mod negativ, face parte din lupta dusă la această vârstă pentru a lua conştiinţa de sine în mod pozitiv.
Este greu de descris în cuvinte diferenţa între sentimentul individualităţii la un copil care începe să meargă şi acelaşi sentiment, la acelaşi copil în perioada primei adolescenţe. La "tânărul mergător" există o facultate de expansiune naivă, inocentă şi spontană a faptului că este încă un bebeluş, chiar dacă este capabil să se deplaseze. Copilul aflat la prima adolescenţă, a pierdut această naivitate, inocenţă şi spontaneitate. Pentru el viaţa nu mai este un sens unic, ci un drum cu două sensuri. Pentru prima oară în viaţa sa simte în interiorul său puternice forţe contradictorii. Comportamentul său demonstrează că el se întreabă fără încetare: "unde am chef să merg? Merg înapoi să redevin bebeluş, sau merg înainte să ajung copil? Ce vreau? Vreau să fac ce îmi spun părinţii, sau vreau să fac exact invers? Dar, e bine invers? Cine este "eul" care doreşte toate astea? Sunt eu, eu, de fapt?"
Un exemplu împrumutat de la adolescenţii "cei mari" ne poate ajuta să precizăm această atitudine tipică a copilului de doi ani. O fată de 15 ani merge în oraş împreună cu mama sa pentru a-şi cumpăra o rochie nouă. Probează mai multe modele dar nu pare să se poată decide. Într-un târziu se întoarece către mama sa şi o întreabă: "Pe care să o iau?" Mama îi răspunde: "Mi se pare că cea albastră îţi vine cel mai bine." La care tânăra răspunde sec: "Of, mamă, mereu încerci să mă influenţezi!"
Câteva luni mai târziu, făcând din nou cumpărături împreună, dar de această dată căutând o rochie de bal, tânăra are din nou dificultăţi în luarea unei decizii, şi se întoarce din nou spre mamă pentru a-i cere părerea. Mama, avertizată de prima experienţă, îi răspunde: "Sunt convinsă că poţi hotărî singurică." Iar tânăra îi replică: " Of, mamă, niciodată nu vrei să mă ajuţi când am nevoie!"
Este uşor să înţelegi atitudinea tinerei, atunci când eşti bine informat. Adolescenţa marchează tranziţia de la copilărie la vârsta adultă. În primul caz , tânăra dorea să fie adult. De aceea nu dorea ca mama sa să o ajute să facă alegerea. În cel de-al doilea caz fata simţea nevoia să fie dependentă, să rămână mică, şi doreasă fie ajutată de către mama sa.
Vârsta primei adolescenţe prezintă aspecte comparabile. În cea mai mare parte a timpului această vârstă se caracterizează prin: "Lasă-mă mamă, îmi place mai mult să fac asta singur." În anumite ocazii copilul va refuza ajutorul mamei în a se îmbrăca, şi va stiga furios: "Lasă-mă pe mine!"
În alte circumstanţe nu-i va mai da drumul mamei, spunând ca el este încă un bebeluş, şi că mama trebuie să le facă pe toate în locul lui. Ca şi un adolescent, copilul de doi ani este "plimbat" înainte şi înapoi, de la o oră la alta, de la o zi la alta, între dorinţa de independenţă şi dorinţa de a se menţine în acea infantilă dependenţă maternală. De aceea regulile şi restricţiile impuse unui copil de doi ani trebuie să fie suple. Este o greşeală să aveţi principii prea stricte cu privire la îmbrăcare, la ora de baie, etc. În general, este bine ca părinţii să nu aplice reguli şi să nu fixeze limite precise şi coerente până ce copilul nu ajunge la vârsta de aproximativ trei ani. Dar, între timp, părinţii pot adopta sfatul lui Emerson: " Logica scoate demonii din spiritele slabe."
Deci, noua misiune desemnată copilului aflat în acest stadiu de dezvoltare este de a dezvolta în mod ferm sensul individualităţii sale, sentimentul profund că stie cine este. În acelaşi timp, trebuie să înveţe a se comforma la ceea ce societatea aşteaptă de la el.
Aici, lucrurile pot fi stricate în două feluri. În primul rând, părinţii pot exercita un control mult prea strict şi pot impune o supunere prea mare, iar în acest caz, copilul riscă să devină prea docil. Mă gândesc la un băieţel pe care l-am cunoscut şi care nu a trecut niciodată prin stadiul de opoziţie tipic vârstei de doi ani, deoarece mama sa nu i-a permis. L-a "dresat", fără nici o jenă, să fie pasiv şi ascultător. Nu i-a tolerat nici unul din elanurile impulsive şi nici izbucnirile emotive atât de caracteristice vârstei. Din contră, îl recompensa de fiecare dată când stătea liniştit şi pasiv. Acest sistem a mers foarte bine, în măsura în care, departe de a fi o piatră de încercare pentru mamă, acest stadiu de dezvoltare a fost depăşit uşor, dar nu a mers chiar atât de bine pentru copil. Când a mers la grădiniţă, educatoarea a observat că era temător, nu se juca cu ceilalţi copii şi se dovedea închis. Se pare că mama îl antrenase prea bine în atitudinea pasivă şi liniştită. Acest fel de educaţie risca să-l transforme într-un adult timid şi lipsit de agresivitate, ezitant în a se lansa în viaţă şi în a încerca ceva nou.
Nu toţi copiii acceptă aşa de uşor ca acest băieţel, excesul de autoritate din partea părinţilor. Prin natura lor, unii sunt mai combativi ca alţii. În acest caz, excesul de autoritate se va lovi de rezistenţa feroce a copilului gata să meargă până la capăt înainte de a ceda. Întreaga perioadă a primei adolescenţe devine în acest fel un conflict în care se luptă opoziţia părinţilor cu cea a copilului. Contează mai puţin cine câştigă această luptă, deoarece, pe parcurs copilul capătă tot ce trebuia căpătat în această perioadă.
Se poate întâmpla deasemenea, ca în faţa autorităţii excesive din partea părinţilor, copilul să pară că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă ostilitatea. De fiecare dată când va avea ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puţin din ostilitatea pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj, spărgând obiecte, sau comiţînd tot felul de acte distructive. Este foarte posibil, ca odată devenit adult, să ajungă un moralist virtuos şi intolerant, în aparenţă plin de principii pioase, dar în suflet plin de animozităţi. Exact tipul fariseului descris de Isus: " un mormânt alb şi frumos pe dinafară, dar plin de oase şi putreziciune la interior".
La acest stadiu mai poate interveni o problemă: acea a mamei căreia îi este frică să îşi exercite autoritatea. Cedează la toate exigenţele copilului. Când copilul refuză limitele impuse, mama împinge imediat înapoi aceste limite, şi copilul are ulimul cuvânt. În curând, în acea familie rolorile vor fi iversate. Copilul va conduce casa şi nu părinţii. Acest fel de copii, astfel formaţi, nu vor învăţa să se comformeze realităţii în timpul primei adolescenţe, ceea ce le va creea dificultăţi în momentul când vor ajunge la grădiniţă şi când vor descoperii că educatoarea şi ceilalţi copii îi vor cere să respecte regulile elementare de comportament în societate. Nu vor fi în stare să o facă deoarece mama nu l-a ajutat să înveţe acest respect elementar al regulilor.
Priviţi în jurul dumneavoastră la adulţii pe care îi cunoaşteţi. Sunt convinsă că aveţi printre cunoştinţe oameni teribil de timizi ca şi oameni mai comformişti decât alţii. Am spune că aceştia nu-şi permit niciodată să se destindă. Sunt plini de prejudecăţi. Există alţii care sunt mereu în opoziţie. Puteţi fi siguri că vor fi în contratimp cu orice. În cluburi şi asociaţii, ei sunt aceea care creează probleme. Pe plan psihologic le trebuie mereu ceva sau pe cineva pe care să combată. Aceştia au fost, în cea mai mare parte a cazurilor, copii "rău educaţi" la vârsta primei adolescenţe.
