CUM PUTETI SUPRIMA PERICOLELE CASEI DVS.
Decât să alcătuiţi o listă de control detaliată, vă sfătuiesc să vă obişnuiţi să vedeţi casa prin ochii celui mic. Dvs. vedeţi flaconul de aspirină din dulap ca pe un medicament pe care îl luaţi când vă doare capul sau când sunteţi răciţi. Copilul îl vede ca pe un nou fel de bomboane. Poate să moară dacă înghite un tub din aceste "bomboane".
Exploraţi lent şi sistematic casa, şi dacă este cazul, subsolul, curtea şi garajul. Încercaţi să vedeţi totul ca şi cum aţi fi un copil. Iată câteva exemple despre ceea ce trebuie să feriţi din calea copilului atunci când inspectaţi casa.
Verificaţi tot ceea ce este sau poate deveni otravă. În bucătărie acordaţi atenţie diferitelor substanţe: amoniac, esenţe, etc. Atenţie la ţigări, praf de furnici, antigel pentru maşină şi alte asemenea produse care pot fi lăsate prin colţuri.
Dulăpiorul-farmacie este foarte bogat în otrăvuri. Cea mai bună soluţie este încuierea cu cheia. Asiguraţi-vă că pe jos nu sunt cuie, lame, bucăţele de jucării stricate, ace şi alte obiecte asemănătoare care pot fi înghiţite. De asemenea nu lăsaţi copilul să mănânce lucruri cu care se poate sufoca (de exemplu, alune, pop-corn, etc.).
Când gătiţi, întoarceţi cozile oalelor sau tigăilor spre înapoi pentru a evita pericolul ca micuţul să le răstoarne pe el. Coşul de gunoi de sub chiuvetă este deasemenea periculos, deoarece acolo aruncăm tot felul de obiecte care pot fi periculoase.
Electricitatea este, bine înţeles, o altă sursă de pericol. Acoperiţi prizele care nu sunt folosite în mod constant (există în comerţ produse pentru aceasta). Acest lucru va împiedica pe copil să constate ce se poate întâmpla dacă introduce o agrafă în priză. Niciodată nu lăsaţi radioul, radiatorul, sau orice alt aparat electric, în apropierea căzii de baie.
Cred că nu trebuie să vă amintesc că armele şi muniţiile trebuie să fie bine încuiate şi că nici o armă nu trebuie menţinuţă încărcată, nici chiar în dulap.
Atelierele trebuie bine închise dacă nu doriţi să oferiţi copilului jucării, cum ar fi: cuie, cuţite, vopseluri, chibrituri, blocuri motoare, etc.
Dacă copilul se joacă singur în curte (şi este o idee bună să aibă o curte la dispoziţie), aceasta trebuie să fie bine închisă, să nu poată işi şi expune la tot felul de pericole. Cea mai bună metodă de protecţie este de a monta scânduri pe sub care sau peste care să nu poată trece.
Dată fiind abilitatea pe care o posedă un copil, de a apare în locurile cele mai neaşteptate şi de a traversa o stradă înainte ca dumneavoastră să realizaţi cum de a ajuns acolo, maşinile constituie o problemă majoră. Dacă plecaţi cu maşina şi există copii în jurul ei, uitaţi-vă cu atenţie în spate, în faţă şi dedesubt înainte de a porni. Măriţi atenţia când rulaţi cu spatele. Când parcaţi asiguraţi-vă că aţi tras frâna de mână. Dacă maşina este parcată în exterior sau într-un garaj care nu se încuie, ridicaţi geamurile şi încuiaţi uşile. Este surprinzător de constatat cât de abili sunt copiii de a declanşa frâna de mână, să cadă din maşină sau să se încuie în interior.
Apropos, este mai indicat să nu aveţi geamuri electrice. Şi nu lăsaţi niciodată copilul singur în maşină, chiar dacă plecaţi doar pentru un minut, luaţi-l mereu cu dumneavoastră.
O iniţiativă utilă pe care o puteţi lua, este să repetaţi împreună cu soţul dumneavoastră o eventuală urgenţă. Adevărul este că sitaţiile de urgenţă se prezintă întotdeauna când nu vă aşteptaţi. Marea noastră majoritate, nu ne-am gândit niciodată ce avem să facem într-o situaţie de urgenţă. De exemplu: telefonaţi medicului sau mergeţi direct la spital? Asiguraţi-vă că aveţi numărul medicului undeva lângă telefon şi în maşină. Toţi membrii familiei ar trebui să ştie ce au de făcut. Nu este cazul să alarmaţi copiii. Trataţi situaţia ca pe un exerciţiu. Să aveţi în casă o trusă de prim-ajutor, care să conţină o provizie de antidoturi universale pentru otrăvuri. Întrebaţi medicul ce mai trebuie să conţină această trusă. Ar fi bine dacă dumneavoastră şi soţul dumneavoastră aţi urma un curs de prim-ajutor. Ceea ce învăţaţi acolo nu poate doar să salveze viaţa copilului dumneavoastră, dar şi pe a dvs înşivă.
Părinţii trebuie să protejeze copiii, dar nu excesiv. Copilul are nevoie să fie apărat de pericolele despre care este inconştient, deoarece este prea naiv, dar nu are nevoie să fie protejat în situaţii care nu prezintă un pericol real.
Dacă îl protejaţi prea mult îi veţi implementa un sentiment de teamă faţă de lumea înconjurătoare şi distrugeţi siguranţa că odată ce va creşte, va şti să se descurce.
A lua toate măsurile de precauţie în casă vi se va părea, probabil o muncă grea. Este. Dar o dată luate, aceste măsuri vă vor da libertatea de a lăsa copilul să exploreze singur şi veţi avea conştiinţa liniştită, ştiind că aveţi o casă sigură (pentru copil)
Să presupunem că aţi făcut toate acestea. Aţi ascuns sau aţi încuiat tot ceea ce prezintă un pericol virtual. Aţi hotărât să nu forţaţi copilul să se adapteze unei case rezervate exclusiv adulţilor prin restrângerea interdicţiilor şi pedepselor.
Odată ascunse aceste obiecte "incompatibile cu primii paşi", casa dumneavoastră va fi o lume, din punct de vedere psihologic, sănătoasă pentru un copil care va învăţa să trăiască şi îsi va dezvolta încrederea în sine. Acum însă, trebuie făcut un pas suplimentar, prin aducerea în casă a unor obiecte noi, jucării care îi vor stimula dezvoltarea.
Este trist faptul că, ghidându-se după educaţia "puritană" pe care au primit-o, mulţi adulţi (în special taţii), consideră jocul (jucatul) ca pe o activitate esenţialmente frivolă. Din punct de vedere psihologic acest lucru este fals. Jocul este necesar adulţilor deoarece prin intermediul său reuşim să ne recreem şi putem în acest fel să ne păstrăm ritmul de viaţă alături de desfăşurarea de activităţi productive în mediul profesional. Imaginaţi-vă o lume fără seri, fără week-enduri şi fără vacanţe: ce frustraţi ne-am simţi! Pentru adulţi jocul contrabalansează munca. Pentru copii jocul îndeplineşte o altă funcţie.
Pentru ei este un mijloc de a învăţa ce este lumea. În acest sens, jocul este aproape similar muncii, pentru un copil mic. Notaţi că în timp ce adulţii se joacă de-a ceea ce nu fac în mod obişnuit la serviciu (înoată, schiază, pictează, privesc la televizor sau merg la cinematograf), aceasta nu se aplică la copii. Aceştia nu imită jocurile adulţilor, ci munca adulţilor. Copiii mici sunt ca nişte actori care-i imită pe adulţii care se ocupă de casă, gătesc, fac plinul de benzină, repară camioane, construiesc case, pilotează avioane, vând mărfuri sau îngrijesc bolnavi. Jocul este modalitatea esenţială prin care se educă un copil.
Dacă îl privaţi de joacă, sau dacă îi furnizaţi un material necorespunzător, îi veţi lua un element indispensabil al acestei educaţii.
Pentru cea mai mare parte a părinţilor, "jucăriile" se cumpără de la magazine. Vreau totuşi să definesc cuvântul "jucărie" ca pe "orice obiect cu care un copil se poate juca". După această definiţie, următoarele obiecte sunt jucării: castroane şi liguri, cutii de carton, un coş de gunoi plin cu hârtii. După această definiţie în accepţiunea largă a termenului de jucărie, de ce fel de jucării are nevoie copilul dumneavoastră?
În mod special de jucării cu ajutorul cărora să îşi poată asigura dezvoltarea marilor grupe de muşchi, prin alergare, sărituri, căţărări.
Să începem cu jucăriile "de aer liber", deoarece acesta este mediul cel mai natural a marii majorităţi a activităţilor sale. Fiecare copil ar trebui să dispună, în grădină, de un dispozitiv pe care să se poată căţăra. Cel mai indicat este o formă de piramidă, pentru a asigura stabilitatea, aşezată pe iarbă sau pe nisip pentru a amortiza o eventuală cădere. Aceasta dezvoltă muşchii lungi, agilitatea şi siguranţa mişcărilor corpului. În plus, poate fi acoperită cu un cearşaf pentru a putea fi transformată în cort, întăritură, cort de indian, cabană, sau în orice altceva de care copilul are nevoie în lumea imaginară a jocurilor sale.
Cel de-al doilea articol de bază pentru jocurile de exterior este nisipul. Odată cu acesta trebuie prevăzute şi ustensilele pentru jucat ( lopăţele, găleţele, greble, etc.). Nisipul este un material care îi stârneşte interesul şi curiozitatea şi care îi permite să facă lucruri neaşteptate şi plăcute. Copilul adoră să-l lase să se scurgă printre degete, să facă grămăjoare şi gropi, să deseneze. Nisipul încurajază curiozitatea sa spontană îndreptată spre natură.
Nisipul constituie dealtfel un décor şi un material privilegiat pentru jocurile cu maşini, camioane, pentru a construi edificii sau a dispune soldaţi. Totuşi, ca un mic sfat, nu contaţi pe copil să aranjeze jucăriile după ce s-a plictisit, deoarece nu este încă conştient de o asemenea obligaţie.
Multe mame se gândesc să instaleze un spaţiu cu nisip pentru copil , dar uită că micuţul are nevoie să se joace şi să sape în pământ. Da, da, în pământ. Pentru aceasta este deajuns o lingură de metel suficient de solidă, pe o mică greblă şi de o găletuţă de plastic.
Nisipul şi pământul sunt la fel de importante ca şi apa, pentru un copil. Totuşi sunt puţine mame care îi lasă pe copii să se joace cu apa, deoarece aceasta murdăreşte casa. Acest refuz este, fără îndoială, mai mult nefast decât benefic şi riscă să transfere copilului atitudinea dumneavoastră negativă. Dacă nu se poate altfel, limitaţi-vă la jocurile în apă la ora băii.
Dacă totuşi sunteţi o persoană pe care nu o exasperează puţină dezordine în casă, nu ezitaţi să lăsaţi copilul să se distreze cu apă, nisip şi pământ. Bineînţeles, nu este vorba să îl lăsaţi singur cu un furtun pentru udat. Faceţi în aşa fel încât să îl puteţi supraveghea când se joacă cu apa. Aşezaţi lângă el un recipient cu apă, din care să o poate scoate cu mânuţele când are "nevoie" de ea.
Să semnalăm un alt joc pentru această vârstă: un animal pe roţi, pe care să se poată aşeza şi-l poate împinge cu picioarele, ceea ce îl va ajuta în etapele următoare să stăpânească dificultăţile mersului pe tricicletă.
Şi toboganul este deseori pus la dispoziţia micuţilor. Evitaţi să cumpăraţi modelul curent care include şi balansoar. Toboganul este recomandat dar balansoarul nu este pentru cei mici, deoarece nu-l pot folosi singuri. În plus, copilul care se balansează riscă să se răstoarne şi deseori acest joc inocent se termină rău. În general, cele mai bune instalaţii în aer liber, pentru această vârstă sunt de tip static (pentru a permite căţărarea) mai degrabă decât mobil.
În completarea jocurilor dumneavoastră de exterior, duceţi copilul, cât de des posibil, într-un parc echipat cu echipamente de joc. Acolo supraveghiaţi-l cu atenţie, deoarece şi aici există pericole.
Copilul dumneavoastră are deasemenea nevoie de jocuri de interior, pentru dezvoltarea sa musculară. Trebuie deasemenea acordată atenţie dezvoltării grupei muşchilor mici. Jucăriile potrivite ar fi: jocuri de înşurubat, jocuri de costrucţie simple, puzzle simplu, jocuri de construit din lemn, maşinuţe, camioane. Este de asemenea epoca jucăriilor care se trag cu o sfoară, cele care fac şi zgomot în timp ce merg.
Copilul care a început să meargă se va juca şi cu păpuşi şi animale din materiale moi. Este perfect normal, atât pentru băieţei cât şi pentru fetiţe, să dorească să se joace cu păpuşi şi să vrea să doarmă cu ele. Uneori, adulţii rău informaţi, consideră că nu este prea "viril" pentru un băieţel de această vârstă să vrea să se joace cu păpuşi şi animăluţe. Jucatul cu păpuşi constituie un aspect pozitiv al dezvoltării unui băiat, deoarece aceasta încurajază sentimentele de tandreţe, dragoste şi protecţie. În plus, copiii consideră păpuşile ca participanţi în jocurile lor imaginative. Aceste jucării ajută băieţelul sau fetiţa să concretizeze emoţiile şi sentimentele care stau la baza vieţii familiale, punând în scenă rolurile mamei, al tatălui, fraţilor şi surorilor.
Unde să puneţi toate aceste jucării? Evitaţi clasica ladă de jucării. Unii copii pot foarte uşor să se apuce să umple această ladă cu tot felul de obiecte, şi, aceasta devine, în scurt timp, un adevărat şantier arheologic, cu straturi datând din "epoca primitivă". Instalaţi mai degrabă etajere pentru aranjat jucărelele. Acestea trebuie să fie suficient de joase pentru a putea fi accesate cu uşurinţă de către copil. Această soluţie îl ajută pe copil să-şi dezvolte independenţa prin faptul că are acces uşor la toate jucăriile fără ca mama să trebuiască să i le dea. Prevedeţi aceste etajere cu spaţii cât mai mari pentru a putea primii jucăriile mai voluminoase şi instalaţi o scândură care să împiedice mingiile şi alte jucării sferice să cadă. O asemenea instalaţie poate fi utilă până la vârsta şcolară.
Chiar acasă puteţi confecţiona cutii din placaj cu dimensiuni în jur de 25 x 50 cm, pe care le puteţi vopsi în culori vii după exemplul de mai jos.
Aceste cutii au avantajul de a fi mobile şi le putem scoate din cameră când dorim.
Jucăriile sonore şi muzicale sunt, deasemenea, foarte importante la această vârstă. Micuţii adoră sunetul şi ritmul. Le puteţi cumpăra instrumente ritmice, cum ar fi tobe, xilofoane, triunghiuri, de la un magazin de muzică, sau le puteţi confecţiona chiar dumneavoastră. Puteţi forma o colecţie interesantă de tobe cu o serie de cutii de fier goale de dimensiuni diferite.
Este un moment propice pentru a cumpăra un mic casetofon pe care copilul să-l poată manevra singur. Bineînţeles, nu încercaţi să-l conservaţi în stare bună. Îl va supune unor încercări teribile, dar aceasta îl va amuza teribil.
Dar, acesta nu trebuie să fie singurul contact al copilului cu muzica. Compăraţi CD-uri pentru copii şi lăsaţi-l să le asculte. Nu vă limitaţi la discurile marcate "pentru copii". Încercaţi şi muzica exotică şi străină, africană şi polineziană, sitarul indian, koto-ul japonez şi vedeţi dacă îi plac. La acestă vârstă fragedă, este destul de maleabil şi receptiv, încât este indicat să-l ghidaţi printr-o gamă variată de gusturi muzicale. Dacă faceţi acest lucru, probabil că va agreea orice fel de muzică cu ritmuri şi mişcări viguroase.
Cărţile sunt deasemenea un instrument de joc idispensabil. Puteţi continua să ajutaţi copilul să se joace "de-a etichetarea" arătându-i o imagine care reprezintă un obiect şi pronunţând cu voce tare numele acelui obiect. În plus puteţi începe sa-i citiţi poveşti. Îi place să asculte povestioare, cântecele infantile, etc. Faceţi totuşi o selectie, deoarece unele devin foarte demodate pentru copiii din zilele noastre.
Trebuie să aibă şi cărţi din carton mai gros, deoarece are tendinţa să le "citească" rupând paginile. Îl vor atrage în special cărţile cu imagini simple, la nivelul său.
Toate aceste obiecte şi cărţi rămân totuţi inferioare mamei pentru stimularea efectivă a dezvoltării limbajului. Jocul "de-a etichetarea" este foarte important în acest sens. Vă puteţi juca oriunde. În maşină, la piaţă, acasă, oriunde.
Dezvoltarea limbajului comportă două elemente esenţiale: limbajul pasiv ( înţelegerea a ceea ce i se spune) şi limbajul activ (cuvântul, vorbitul)
La vârsta primilor paşi va domina limbajul pasiv. De fapt este o eroare să calificăm această etapă ca pasivă, deoarece inteligenţa copilului face eforturi pentru a înţelege şi reconstitui limba maternă, care se vorbeşte în jurul său.
Micuţul începe să dezvolte limbajul gângurerilor, aşa cum am văzut în capitolul precedent. Mai târziu va trece la "jargonul expresiv", gângureli care imită sunetele cadenţate ale limbajului adulţilor. Nu ezitaţi să repetaţi după el acest fel de exprimare. Răspundeţi-i ca şi cum aţi purta o conversaţie. Nu este un simplu amuzament. Aşa îl ajutaţi să dezvolte sensul limbajului său.
Imediat după etapa "jargonului expresiv" apar şi primele "fraze" de un singur cuvânt. Aceste cuvinte izolate constituie pentru copil o afirmaţie completă: "(vreau un). biscuite" sau " (ia-mă în) .braţe" sau "(vreau să merg) . afară". Există puţini părinţi care rămân insensibili la partea emoţionantă a acestei comunicări posibile printr-un singur cuvânt.
Când copilul atinge vârsta de 18 luni, începe să înlocuiască jargonul prin cuvinte. Jocul limbajului devine comunicare socială. Vocabularul său se va lărgi de la 3-4 până la 100 de cuvinte. Începe în mod spontan să formeze propoziţii de două cuvinte, cum ar fi: "vin-o aici", "la revedere maşină", "dă prăjitură", etc.
Bogăţia vocabularului copilului şi nivelul atins în dezvoltarea limbajului depind, în mare parte, de modul în care i-aţi vorbit şi în care v-aţi jucat cu el prin intermediul limbajului. Nu se poate inventa nici o jucărie, nici un calculator capabil să îl înveţe să vorbească, aşa cum o puteţi face dumneavoastră.
Iată deja casa dumneavoastră transformată în şcoală, în care copilul poate explora cu veselie şi vigoare şi în care poate învăţa. Această şcoală mai are nevoie de un element pentru a fi completă: un profesor bine informat. Aici intraţi în scenă dumneavoastră şi soţul dumneavoastră. Trebuie să cunoaşteţi cum se dezvoltă copilul în acest stadiu. Trebuie deasemenea să cunoaşteţi ce metode de învăţare reuşesc cu copiii care abia au început să meargă şi ce metode dau greş. Esenţialul este să evitaţi să forţati copilul să facă faţă unui mediu destinat exclusiv adulţilor, cu multe obiecte valoroase sau fragile, în care să fie supus în mod constant interdicţiilor.
Exemplul următor ilustrează acest pericol. Îngrijeam, la un moment dat, o mamă şi fiica sa. Prima oară când mama mi-a adus-o la consultaţie pe fiica sa de şapte ani, a venit însoţită şi de un frăţior de 18 luni. Mama şi băieţelul au rămas aşezaţi în sala de aşteptare în timp ce eu eram în cabinet cu fata. Mama nu adusese absolut nimic pentru ca micuţul să se poată juca timp de o oră. Cred că se aştepta întredevăr ca băieţelul să stea liniştit în timp ce ea citea o revistă. Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa. Ora pe care am petrecut-o în cabinet a fost punctată de zgomote şi strigăte violente: "nu", "nu e voie", din partea mamei. Ce şi-a învăţat această mamă copilul în acea oră? L-a învăţat să nu îşi exercite iniţiativa. Să rămână pasiv şi liniştit. Să rămână aşezat şi să nu exploreze nimic.
Bine înţeles, câteodată trebuie formulate interdicţii. Acestea ar trebui însă rezervate focului, obiectelor incandescente, obiectelor tăioase, etc., adevărate pericole care nu pot fi eliminate din mediul său. Dacă spuneţi numai "nu" unui copil nu vă mulţumiţi doar prin a spune "nu". El nu va înţelege că această interdicţie priveşte numai anumite lucruri. Folosiţi-vă de cuvinte care explică, cum ar fi: "nu, focul arde copilul" sau "nu alergăm pe stradă, bebe se va lovi". În acest fel îl lăsaţi să înteleagă că acel lucru specific este periculos şi evitaţi să îi daţi sentimentul că tot ceea ce îl înconjoară este periculos şi nu poate fi atins.
Cea mai bună metodă de a împiedica un copil să ia un obiect este să-i distrageţi atenţia. Noi, părinţii, avem norocul că micuţii se lasă păcăliţi uşor.
Copilul care începe să meargă manifestă un comportament esenţialmente activ şi motor; aşa că este inevitabil să verse sau răstoarne un număr de obiecte.
Este de asemenea important ca dumneavoastră, ca şi profesor al acestei case-şcoală, să nu faceţi mare caz de fiecare dată când copilul cade. Dacă nu ne precipităm să-l ridicăm după fiecare căzătură, o va face singur. Dacă ne abţinem de la orice comentariu în momentul în care răstoarnă un obiect, aceste incidente nu îi vor părea mai mult decât întreruperi momentane şi jenante ale acivităţilor sale de joacă. Aceasta îi va întări încrederea în sine şi va considera căzăturile ca făcând parte din explorarea cotidiană.
"Bătăile la funduleţ" sunt o metodă de educare care tinde, din păcate, să fie utilizată de unii părinţi cu copiii de această vârstă. În afară de cazuri rare, nu trebuie administrată înainte de vârsta de doi ani.
Dacă cel mic se obstinează să traverseze strada alergând s-ar putea să fiţi obligaţi să-i administraţi o palmă peste funduleţ, dar ceea ce este cu adevărat important, este să dirijaţi comportamentul unui copil mic organizând mediul familial în aşa fel încât să nu conţină prea multe interdicţii şi, incercaţi mai degrabă metoda distragerii atenţiei mai degrabă decât cea a pedepsei corporale.
Bătăiţa trebuie rezervată pentru mai târziu, putând fi aplicată copiilor de peste doi ani. Dacă constataţi că vă enervaţi prea des şi că îl "corectaţi" prea mult, aveţi nevoie să consultaţi un specialist care vă va ajuta să vă rezolvaţi problemele psihologice.
Unul dintre motivele pentru care mulţi părinţi lovesc copiii mici este datorat faptului că judecă comportamentul acestora ca pe unul voluntar negativ. De exemplu: o mamă îşi găseste copilul în bibliotecă rupând paginile celei mai frumoase cărţi. Ea este convinsă că micuţul face asta dintr-un sentiment de ostilitate şi răutate şi, în consecinţă, îl loveşte. Nu are dreptate. Un copil de patru ani ar face asta din răutate, nu unul de doi ani. Pentru acesta din urmă, ruperea filelor unei cărţi face parte numai din explorarea sa ştiinţifică în lumea cărţilor. Dealtfel, nu numai că le va rupe, dar va ronţăi câteva.
O mamă nu trebuie să confunde atitudinea normală a unui mic explorator al universului cu comportamentul ostil al unui copil mai mare. Nu putem reproşa unui copil că are reacţiile potrivite vârstei sale.
O altă problemă delicată pentru mame este hrănirea copilului. Aceasta este, de fapt, vârsta la care apar problemele de alimentaţie. Cu toate că, în afara cazurilor unei boli serioase, nu ar trebui să existe probleme. Singurul motiv psihologic este acela că, probabil, părinţii nu sunt prea buni profesori în domeniu.
Să vedem împreună ceea ce se întâmplă deseori. În jurul vârstei de un an, un copil se arată a fi puţin mai dificil şi mănâncă mai puţin bine. Să nu fim surprinşi, deoarece dacă ar continua să mănânce la fel ca înainte, curând l-am putea duce la circ, ca pe un fenomen. Copilul îşi manifestă individualitatea în preferinţele alimentare. În plus, ca şi la adulţi, apetitul său variază de la o zi la alta şi de la o săptămână la alta. Deseori o mamă se nelinişteşte văzând copilul care mănâncă prea puţin. Contrariată şi speriată, mama încearcă să-l forţeze să manânce. Din acest moment intrăm într-un cerc vicios. Cu cât mama insistă mai mult, cu atât copilul este mai capricios şi ostil. Cu cât manâncă mai puţin, cu atât mama se nelinişteşte mai tare. În scurt timp mama se găseşte în faţa unei probleme, acolo unde nu era de fapt nici una, cu puţin timp înainte.
Toate acestea sunt perfect inutile. De ce? Deoarece noi părinţii avem un aliat de talie mare: foamea naturală a copilului. Dacă îi oferim meniuri variate, echilibrate, şi dacă îl lăsăm să se descurce singur, va mânca suficient din ceea ce se găseşte în faţa sa pentru a rămâne sănătos şi puternic. Trebuie să respectăm propria sa individualitate în obiceiurile alimentare. Lăsaţi-i gustul să se schimbe din lună în lună şi apetitul din zi în zi. Dacă refuză în mod brusc un fruct sau o legumă după care era înnebunit săptămâna trecută, ce îi puteţi face? Daţ-i libertatea să o refuze şi nu încercaţi să îl forţaţi să o mănânce. Dacă oferiţi copilului mese complete, variate şi bine echilibrate şi dacă îl lăsaţi să manânce după nevoile sale, nu veţi avea niciodată o problemă de nutriţie.
Vârsta primilor paşi este aceea la care copilul poate începe să "ciugulească" între mese. Aceasta se datorează, în parte unui apetit mai puţin viu şi deoarece există pentru el elemente mult mai interesante decât hrana. Pur şi simplu începe să se joace la ora mesei. Prin "alte elemente", înţeleg, activităţi cum ar fi transformarea conţinutului farfuriei în ciorbiţă, prin adăugarea de apă, bătutul cu furculiţa în masă, sau aruncarea mâncării pe jos. Acest fel de comportament este uneori foarte iritant pentru mamă. Dar, este important să acceptăm că aceasta este o activitate normală pentru un copil mic. Nu este un gest deliberat de provocare sau de opoziţie vis-ŕ-vis de mamă. Cum reacţionăm? Uneori păcăliţi-l sa ia câteva îngiţituri în timpul jocului. Alteori, dacă vedeţi că nu îl interesează ce mănâncă şi că vrea să se joace, suneţi-vă că s-a săturat. Coborâţi-l de pe scaun şi strângeţi farfuriile. Dacă începe să plângă, mai încercaţi o dată.
Am ajuns la un moment important: cu învăţăm un copil să mănânce singur? Vă spun un singur lucru: daţi-i ocazia.
Dacă aţi lăsat copilul la şase luni să ţină singur biscuitul din care mânca, l-aţi pregătit deja să înveţe să manânce singur cu linguriţa. Copilul care nu a fost niciodată lăsat să mănânce singur, cu degetele, între şase luni şi un an, va avea probabil puţină întârziere în a învăţa.
Când copilul dumneavoastră va ajunge aproape de vârsta de un an, va remarca probabil linguriţa şi va arăta printr-un oarecare semn că este pregătit să înveţe să mănânce singur. Lăsaţi-l să încerce. Fără îndoială că dumneavoastră îl puteţi hrăni mai repede şi mai bine, dar este indicat să rezistaţi tentaţiei. A continua să-l hrăniţi dumneavoastră va întârzia creşterea încrederii în el însuşi şi a iniţiativei.
Chiar la începutul primilor paşi, între 12 şi 16 luni, majoritatea copiilor doresc să mănânce singuri, cu linguriţa. Dacă nu îi daţi posibilitatea la această vârstă, a încerca să manânce singur nu va mai fi atât de interesant pentru el şi va dori ca mama să continuie să îl hrănească.
Un alt domeniu care aduce părinţilor o sumă de dificultăţi inutile, este învăţarea curăţeniei. Marea majoritate a cărţilor de puericultură sunt foarte vagi în acest sens. Unul din punctele esenţiale este de a şti exact când să-l obişnuiţi pe copil să fie curat.
După cum am spus în capitolul precedent, copiii nu au o maturitate neuro- musculară suficientă pentru a-şi putea controla intestinul sau vezica înaine de aproximativ doi ani. Dacă încercaţi să îl educaţi înainte, aceasta va fi un dezasttru, din punct de vedere psihologic, sau va fi o pierdere de timp şi un stres inutil atât pentru mamă cât şi pentru copil. Abandonaţi această chestiune până la vârsta de doi ani. Vom mai discuta despre aceasta în capitolul următor, când vom aborda acest stadiu de dezvoltare.
Probabil că veţi întâlni o vecină care se va lăuda cu mândrie că a reuşit să educe în acest sens pe micuţul ei de 15 luni, chiar fără greutate. Este posibil de asemenea să fiţi impresionată de această performanţă şi să vă întrebaţi dacă nu ar fi cazul să încercaţi şi dumneavoastră acelaşi lucru. Ceea ce nu ştiţi, nici dumneavoastră nici vecina, este că micuţul va face pipi în pat lavârsta de cinci ani şi că asta se va întâmpla dealungul multor ani de zile. Luaţi loc, relaxaţi-vă şi resemnaţi-vă la a mai schimba scutece încă ceva timp.
Abordez acum un subiect foarte delicat pentru numeroşi părinţi: atitudinea copilului vis-ŕ-vis de propriul corp.
Să presupunem că îmbăiem un copil de 12 sau 15 luni. Acesta îşi explorează corpul şi extremităţile cu deliciu şi face tot felul de descoperiri fascinante. Se joacă cu urechile. Mama spune: " Ia te uită cum se joacă cu urechiuşele. Asta dovedeşte cât de mult a evoluat." Apoi descoperă degeţelele de la picioare şi se joacă cu ele. Mama comentează: " Ia te uită cum se joacă cu degeţelele; asta demonstreaza că este pe cale să meargă!". Apoi descoperă penisul şi începe să se joace cu el. Credeţi că mama va spune: " Oh! Formidabil; se joacă cu penisul."? Cu siguranţă că nu. Poate că îi va da o palmă, sau va reacţiona într-un fel care să-i arate că nu este bine ce face. Îmi este teamă că acest fel de scene se întâmplă în multe case.
Ce învaţă copilul din reacţia mamei? Mai întâi, această pretinsă problemă sexuală nu există pentru un copil la această vârstă; ea există doar în conştiinţa mamei. Pentru copil, penisul său nu este mai interesant decât urechile sau degeţelele de la picioare. Noi, adulţii, îl împingem să se intereseze de el în mod nesănătos, făcând mare caz din acest joc inocent şi dându-i sentimentul că organele sexuale sunt o regiune tabu a corpului.
În momentul în care o mamă reacţionează aşa cum am descris mai sus, îi transmite copilului următorul mesaj: " Ai urechi frumoase şi este bine să te joci cu ele; şi degetele de la picioruşe sunt drăguţe şi merită atenţie; este însă rău şi urât să te joci cu organele sexuale; este o parte foarte urâtă a corpului tău."
Am putea la fel de bine să inoculăm micuţului acelaşi sentiment de interes vinovat pentru degetele de la picioare. Cum? Nimic mai uşor. Prima oară când copilul îşi va atinge degeţelele îi dăm peste mâini şi îi spunem: "Să nu cumva să te mai văd că le atingi!". Veghem deasemenea să le păstreze mereu acoperite, spunându-i: "Repede, puneţi şosetele! Vrei sa-ţi vadă toată lumea picioarele?". Când îl ănvăţăm să numească părţie corpului său, lăsăm,în mod deliberat, deoparte picioarele. Prin toate aceste mijloace facem din picioare o regiune tabu pentru copil.
Mai târziu, care vor fi reacţiile şi sentimentele unui copil influenţat în acest mod? Clasicul joc de-a doctorul se va juca puţin diferit.
La vârsta adultă va frecventa baruri de noapte de un tip nou. În loc de sâni descoperiţi, se vor vedea picioare goale. Va plăti pentru a vedea fetele intrând pe scenă şi dezgolindu-şi în mod voluptuos picioarele. Ridicol? Desigur. Dar, dacă adulţii nu se comportă aşa, în mod obişnuit, aceasta se datorează faptului că mulţi dintre noi suntem destul de inteligenţi cu privire la momentul în care copiii noştrii îşi explorează picioarele decât atunci când explorează organele sexuale.
Ce trebuie să facem când un copil, de mai puţin de doi ani, descoperă organele sexuale? Exact acelaşi lucru ca atunci când descoperă o altă parte a corpului. În acest fel, organele sexuale nu vor deveni tabu, asociate în spiritul copilului cu răul şi cu urâtul. În acest fel am făcut un pas major în a ajuta copilul să păstreze o atitudine sănătoasă vis-ŕ-vis de sex când va mai creşte.
Trebuie să-i învăţăm numele organelor sexuale şi de excreţie, exact în acelaşi mod ca şi pentru celelate părţi ale corpului. În general, cultura noastră lasă deoparte numele acestora. Mamelor le place să-i înveţe pe copii numele părţilor corpului şi să se joace cu ei în felul următor: "Unde este năsucul? Pune degeţelul pe năsuc. Unde îţi este urechiuşa? Pune degeţelul pe ea." Se întâmplă însă vreodată să auzim aşa ceva: " Unde este penisul? Pune degeţelul acolo."? Puţin probabil.
Specialist sau profan, fiecare pare din nefericire să evite a învăţa copilul numele organelor sexuale. Copilul trebuie învăţat cuvinte cum ar fi penis, sân, rect, la fel cum îl învătăm cuvintele mână, picior, genunchi. Dacă procedăm în acest fel, copilul va căpăta un sentiment pozitiv şi va accepta aceste părţi ale corpului său. Aşa îl ajutăm să evite mai târziu inhibiţiile sexuale.
Acest stadiu al dezvoltării copilului care începe să meargă se poate rezuma într-o frază: este vârsta explorării. Copilul este un tânăr cercetător, explorând fără încetare universul, incluzând şi propriul corp. Are nevoie să-şi întărească muşchii lungi şi scurţi, îi trebuie deasemenea mijloace să cheltuiască enorma cantitate de energie pe care i-a dat-o natura. Dar, principiul esenţial, de unde decurge toată educaţia, este acela că în toate explorările, copilul trebuie să-şi construiască şi fortifice încrederea în sine. Trebuie să înveţe să fie mîndru de aptitudinile pe care le capătă pe parcurs: mersul, alergatul, căţăratul, săritul, construitul, jucatul cu maşinile, cu nisipul, cu apa şi pământul, cu păpuşi, etc.
Dacă îi dăm posibilitatea de a explora tot acest univers în mod liber, în acest fel, deschis stimulărilor, îşi va putea clădi încrederea în el însuşi. Aceste sentimente vor forma cea de-a doua lentilă în optica egoului său. Dar dacă, dimpotrivă, drumul este blocat cu un flux constant de interdicţii, aceasta va constitui ruina spiritului său de iniţiativă şi a dinamismului său la vârsta adultă.
Cu un copil între unul şi doi ani, o mamă poate de la început să aleagă între două alternative: a avea o casă impecabilă şi a creşte copilul plin de îndoieli şi inhibiţii sau să aibă un interior mereu plin de jucării împrăştiate şi să crească un copil plin de încredere în el însuşi. Dacă alegeţi cea de-a doua variantă, asiguraţi copilului cele mai bune condiţii pentru a aborda următorul stadiu de dezvoltare: cel al "primei adolescenţe."
