SEPARAREA DE MAMA
Copilul, la vârsta preşcolară, învaţă să se despartă de mamă. În timpul primei adolescenţe, nu va fi pe deplin pregătit pentru aceasta. Pentru copilul de doi ani, mama este încă centrul universului şi are nevoie de ea. De aceea nu este indicat să-l trimiteţi la creşă la această vârstă. În general nu este pregătit să-şi părăsească mama nici două-trei ore pe zi pentru a merge la joacă sub supravegherea unei bone. Bineînţeles că dacă mama lucrează, trebuie să ducă copilul la creşă, din motive financiare nu are altă soluţie. Ideal ar fi ca un copil să nu meargă la creşă sau la grădiniţă înainte de trei ani.
La această vârstă copilul are nevoie de tovarăşi de joacă. Vrea să plece de lângă mamă şi să-şi asume independenţa. Cea mai bună metodă să-l ajutaţi în acest sens este să-l duceţi la o creşă de calitate. Chiar dacă el vrea să se despartă de mamă şi să intre în lumea copiilor de vârsta lui, are sentimente împărţite când este vorba să părăsească securitatea protectoare a mamei.
Este normal să resimtă "neliniştea despărţirii" - pe care unii o încearcă mai mult decât alţii - deoarece mama a fost "punctul de sprijin" timp de trei ani încheiaţi.
Poate că ne putem da mai bine seama de acest lucru dacă ne transpunem în pielea unui copil de trei ani în prima zi de creşă. Ne putem imagina următorul monolog: "Mama m-a adus în acest loc pe care nu-l cunosc. Mi-a spus că o să-mi placă, o să fie amuzant, dar nu sunt prea sigur de asta. Mama mi-a spus că doamna de acolo este educatoarea mea. Cum o fi ea? Va fi drăguţă cu mine? Se va ocupa de mine? Cine sunt toţi aceşti copii pe care nu-i cunosc? N-am mai văzut niciodată atâţia copii la un loc! Le va place de mine? Îmi vor fi tovarăşi de joacă sau mă vor bate? Mi-e frică! De fapt nu sunt sigur că îmi place locul ăsta. Mamă! Nu mă lăsa aici! Mi-e aşa de frică încât îmi vine să plâng."
Şi incepe să plângă. Dacă aţi ajuns la creşă în septembrie, veţi vedea mulţi copii plângând, pe care educatoarele îi ţin pe genunchi şi încearcă să-i consoleze.
Toţi, am zis bine toţi, copiii de trei ani încearcă, mai mult sau mai puţin, sentimentele pe care tocmai le-am descris. Dacă un copil este sănătos şi echilbrat din punct de vedere psihologic, poate avea aceste sentimente doar la început. Apoi se va lăsa condus în mijlocul celorlalţi şi va începe o activitate oarecare împreună cu ei. Totuşi, chiar dacă nu plânge şi începe imediat să se joace cu ceilalţi, va fi foarte puţin entuziast când se va pune problema s-o lase să plece pe mamă.
Să mai examinăm o dată sentimentele pe care le încearcă: "Bine, bine, mă amuză teribil joculeţul ăsta, dar mi-e dor de tine mami. Mă simt cam aiurea să fiu aici singur. Mami, mi-ai spus că vii imediat, dar e oare adevărat? Cred că am să-ţi dau un telefon, aşa, doar ca să mă asigur." (În acest moment pune mâna pe un telefon de jucărie, pe care educatoarea l-a plasat în mod inteligent pentru acest scop.) "Alo! Mama? Da, sunt aici, mă jucam cu un joculeţ care îmi place. Ai să vii în curând? Bine, mami, la revedere!"
Copilul poate exprima impresiile în urma separării, nu prin cuvinte, ci pintr-un fel de limbaj somatic sau prin simptome fizice. Când vine ora de a pleca la grădiniţă, dimineaţa, poate avea dureri violente de picioare, de inimă sau cârcei.
Copilul poate maifesta reacţiile cu întârziere când este separat de mamă. Totul pare să meargă foarte bine în prima săptămână, copilul merge fără să protesteze la scoală, aparent fără griji. Dar fără să ne dăm seama, acesta îşi ascunde anxietatea sub o figură zâmbitoare. Această anxietate sfârşeşte prin a fi mai puternică decât el după două-trei săptămâni. Ajunge să-i spună mamei surprinse că îi este frică să meargă la grădiniţă. "Cuuuum..? N-avea nici o problemă săptămâna trecută!" Ba da, îi era teamă. Mama nu şi-a dat seama deoarece copilul se reţinea. Într-un final nu şi-a mai putut reprima teama şi a exteriorizat-o.
A separe copilul de dumneavoastră, şi a-l lăsa pe cont propriu în compania copiilor de vârsta lui, este un mare pas pe care trebuie să-l depăşască. Dacă nu are posibilitatea de a merge la grădiniţă va trebui să îl ajutaţi să realizeze acest proces indispensabil al separării, încurajându-l să ia parte la jocurile vecinilor, ceea ce, în special pentru un copil timid, nu va fi atât de uşor ca şi când ar merge la grădiniţă. În acest caz, o educatoare competentă poate ajuta copilul să accepte separarea. În ciuda tuturor dificultăţilor, puteţi reuşi, iar în capitolul 11 voi descrie metodele prin care puteţi recreea acasă condiţii asemănătoare celor de la grădiniţă.
