PUTEM INVATA UN DELFIN SA SCRIE LA MASINA?
Disciplina este un subiect foarte delicat în zilele noastre, deoarece multe mame se simt derutate de opiniile contradictorii emise în acest sens. O carte vă sfătuieşte într-o anume direcţie, în timp ce alta indică exact contrariul. Şi părerile vecinelor sunt contradictorii. O mamă ajunge să se întrebe fără încetare dacă este prea severă sau, din contră, prea indulgentă cu copilul.
Mai întâi, ce inţelegem exact prin cuvântul "disciplină"? Este un cuvânt cu sensuri multiple şi implicaţii variate.
Dicţionarul o defineşte în felul următor: "(1) a instrui, a educa sau a antrena şi (2) a pedepsi." Ca sinonime propune: "a antrena, a forma, a educa, a instrui, a exercita, a regla, a corecta, a pedepsi." Dacă întrebaţi un grup de mame alese la întâmplare, marea majoritae va răspunde că disciplina este un set de reguli care au ca rezultat o conduită convenabilă din partea copilului. În spiritul oamenilor, disciplina este sinonimă cu a pedepsi, ca mijloc de a face un copil să se poarte bine.
Aş dori să propun şi eu o definiţie: "Antrenament". Cuvântul disciplină include cuvântul discipol. Când disciplinaţi un copil îl antrenaţi în a deveni discipolul dvs, iar sarcina vă este de a-i fi profesor.
Trebuie, noi părinţii, să ne punem o întrebare: " Ce scop urmărim prin tot acest antrenament pe care îl aplicăm copiilor noştrii?" Dacă ne gândim în mod serios la această întrebare, marea noastră majoritate va răspunde că scopul este de a forma un adult care a învăţat să se stăpânească, să facă propriile alegeri, să îşi regleze conduita, să-şi exercite libertatea ca un individ responsabil.
Mii de experienţe efectuate asupra animalelor, de la şoareci la delfini, au adus indicaţii asupra modului în care ne putem atinge scopul cu copiii noştrii. Cer mamelor care citesc această carte să nu se înşele. Nu am spus că nu există diferenţe între copilul dumneavoastră şi un delfin! Chiar dacă medicii au învăţat multe lucruri despre remedii şi vaccinuri experimentând mai întâi pe animale inferioare, şi noi am învăţat despre felul în care să ne tratăm copiii tratând în mod experimental animale inferioare.
Mamele şi taţii, pe întreg teritoriul Statelor Unite, se străduiesc foarte mult pentru a-şi face copiii insuportabili. Aceşti părinţi bine-intenţionaţi nu îşi dau seama, bine înţeles. Dar atenţia, aprobarea şi afecţiunea pe care le acordă copiilor reprezintă puternice încurajări. Orice comportament al unui copil care antrenează atenţia şi reacţia părinţilor este incurajat şi fortificat.
Luaţi ca exemplu următoarea scenă observată într-un magazin: Un copil cere ceva pe un ton calm. Mama lui nu răspunde. Este ocupată, stând de vorbă cu o prietenă. Vocea copilului creşte în intensitate şi devine plângăcioasă şi presantă. Mama reacţionează în cele din urmă. Fără să vrea, l-a învăţat pe copil că dacă ridică vocea, dacă este mai dezagreabil, dacă insistă mai mult, îi cresc şansele de a obţine ceea ce doreşte.
În mod inconştient, mama a urmat drumul cel mai direct pentru a-l învăţa pe copil să fie detestabil.
Într-o zi, un băiat de opt ani pe care îl vedeam la şedinţele de psihoterapie, avea un nod la şireturi. Mi-a cerut să i-l desfac. I-am spus: "sunt sigură că îl poţi desface şi singur."
- Nu, nu ştiu singur, trebuie să mi-l desfaceţi dumneavoastră!
- Ştiu că este greu să desfaci noduri, dar sunt convinsă că poţi, îi spun.
- Bine atunci, dacă nu vreţi are să mi-l desfacă mama.
Copilul deschide uşa sălii de aşteptare şi aleargă spre mama sa: "Mami, d-nul Doctor nu este drăguţă, n-a vrut să-mi desfacă nodul, desfă-mi-l tu!"
La început mama a rezistat, urmând sfaturile pe care i le dădusem înainte, în scopul de a învăţa copilul să fie independent. "Nu Richard, poţi să ţi-l desfaci şi singur."
- Nu pot, nu pot! Desfă-l!
- Poţi s-o faci, trebuie doar să încerci.
Richard a făcut o criză de nervi. Se rostogolea pe podea, lovind din picioare şi strigând: "Nu pot, desfă-l!"
Atunci mama a cedat brusc: " Bine Richard, am să ţi-l desfac."
Am hotărât că este timpul să intervin: "Doamnă, greşiţi dacă faceţi acest lucru."
S-a oprit, s-a gândit puţin, şi a spus: " Nu Richard, nu-ţi voi desface nodul, poţi s-o faci şi singur."
Richard a continuat să urle şi să dea din picioare încă câteva minute. Văzând că de data asta mama nu ceda, s-a ridicat dintr-o dată şi a revenit în salonul de consultaţii. L-am urmat şi am închis uşa în urma noastră. A rămas aşezat într-un colţ, cu spatele la mine, timp de câteva minute, tăcut şi supărat. Apoi s-a întors, a afişat un zâmbet maliţios şi mi-a spus: "Vreţi să ne jucăm cărţi?" "Sigur, dacă îţi aranjezi şiretul ne putem juca."
Acest mod de a reacţiona la comportamentul infantil al lui Richard este un exemplu asupra a ceea ce trebuie să facem pentru a nu încuraja deprinderile rele. Aceleaşi metode se utilizează şi în dresajul animalelor. Aspectul cel mai important al antrenamentului este de a-i da copilului supărat încurajări pozitive.
De exemplu îi spuneţi unui copil de opt ani: "Aş vrea să-mi spui cuvinte cu voce tare, cât de repede poţi, unul după altul. Nu contează ce cuvinte. Orice îţi vine în minte. Hai, dă-i drumul!"
Inainte de a face acest lucru hotărâţi-vă ca de fiecare dată când copilul spune numele unui animal să spuneţi: "bine", şi să nu spuneţi nimic altceva la celelalte cuvinte. Bineînţeles, copilul nu trebiuie să ştie nimic despre toate astea. El începe să spună cuvinte. La fiecare nume de animal, oricare ar fi, dumneavoastră spuneţi: "Bine!". Faceţi socoteala răspunsurilor.
Faceţi această experienţă şi vă veţi da seama că numărul de "nume de animale" va creşte puţin câte puţin. Notaţi acest fapt interesant: copilul nu va fi nici măcar conştient de ceea ce se întâmplă, dar va spune din ce în ce mai multe nume de animale. De ce? Deoarece, de fiecare dată îl încurajaţi spunând: "bine".
Pentru a vă amuza, puteţi încerca acelaşi lucru şi cu adulţii. Data viitoare când discutaţi cu o altă persoană, sau într-un grup, hotărâţi-vă să încurajaţi un anume subiect. Subiectul contează mai puţin, poate fi: copiii, vestimentaţia, politica, etc. Alegeţi un subiect, şi de fiecare dată când acesta apare în discuţie, mnifestaţi un interes sporit spunând: "ce interesant!" sau "mai zi, mai zi!". Dacă interlocutorul(ii) adoptă un alt subiect, păstraţi liniştea şi nu interveniţi în discuţie. Veţi vedea că veţi obţine acelaşi rezultat ca şi cu copiii de opt ani.
De fapt, noi suntem aceia care încurajăm la alţii anumite comportamente.
Gândiţi-vă la toţi copiii din lume, crescuţi în culturi diferite, cu limbi diferite. La aproximativ şase luni, un copil începe să gângurească. Aceste gângureli semănă foarte mult între ele indiferent dacă copiii sunt englezi, ruşi, chinezi, arabi sau swahili. Dar când aceşti copii vor avea doi ani, unii vor vorbi engleza, alţii rusa, alţii japoneza, alţii swahili, alţii araba, etc. Cum de este posibil acest lucru? Nici un copil nu se naşte cu gene care să-i permită să vorbească o anume limbă când va fi mare. Copiii din toată lumea învaţă să vorbească limbi diferite datorită unor principii psihologice de învăţare foarte bine stabilite.
Mai întâi, imită sunetele pe care le aud în jurul lor, fie ele în engleză, rusă, chineză, etc. Părinţii, fără să fie conştienţi, încurajază anumite sunete de bebeluş în funcţie de limba maternă. În acest fel, un bebeluş culcat în pătuţul său, care gângureşte fericit, va pronunţa, mai devreme sau mai târziu, un sunet asemănător cu ma..ma..ma.ma., deoarece acesta este unul dintre sunetele cele mai uşor de produs de corzile vocale ale micuţului. Ce se întâmplă în mod normal când o mamă aude sunete de genul: ma.ma.ma.? Este foarte probabil că va sări în sus de bucurie, va mângâia copilul şi va striga: "A spus Mama! Mă cunoaşte! Copilul meu mă cunoaşte!" În alţi termeni, prin atenţia şi dragostea sa ea încurajază această combinaţie paticulară de sunete care pentru ea înseamnă "Mama".
Urmând bine cunoscutul principiu al încurajării, copilul va pronunţa din ce în ce mai des această combinaţie particulară de sunete.
Încurajările părinţilor jocă un rol determinant în influenţarea comportamentului bebeluşilor şi copiilor. Trebuie să ştiţi ce fel de comportament sunteţi pe cale să influenţaţi (favorizaţi).
La prima abordare a acestei teorii, ea a apărut puţin cam trasă de păr, dar după multe experimente s-a dovedit fondată. De aici ne dăm seama de importanţa experimentelor pe animale în acest domeniu.
Să examinăm acum 9 lecţii importante pe care ştiinţa ni le-a predat, ca urmare a lungilor ani de cercetări asupra tehnicii încurajării:
1. Animalul trebuie să fie pregătit să înveţe.
Specialiştii nu încearcă să dreseze un animal când acesta este obosit, bolnav, sau când încearcă să evite procesul de învăţare. Animalul trebuie să fie pregătit să asculte ceea ce vrea să-i spună dresorul.
Într-o experienţă pasionantă, un psiholog a înregistrat semnalele emise de creierul pisicilor. Aceste semnale indicau că un sunet a fost transmis de-a lungul nervului auditiv şi a atins creierul. De fiecare dată când se producea un mic declic în apropierea urechii pisicii, aparatul montat la nivelul creierului indica o schimbare specifică. Apoi operatorul plasa în faţa pisicii un borcan de sticlă cu şoricei vii. Apoi producea din nou respectivul declic. De această dată aparatul nu mai indica nici o schimbare la nivelul creierului. Pisica nu mai auzea ceea ce la început era perfect audibil. Zgomotul nu mai atingea centrii cerebrali superiori.
De prea multe ori încercăm să învăţăm copiii câte ceva în momente în care aceştia nu sunt pregătiţi să înveţe. Să împrumutăm deci acest principiu şi să-l aplicăm şi în psihologie: nu încercaţi să învăţaţi copilul ceva când este obosit sau supărat, şi care oricum se pune în situaţia de a refuza învăţarea.
2. Animalul trebuie să fie în stare să facă ceea ce încercaţi să îl învăţaţi.
Dresorii sunt oameni realişti. Ei ştiu că pot învăţa un delfin să sară printr-un cerc dar mai ştiu şi faptul că nu-l vor putea învăţa niciodată să bată la maşină. Deci nu încearcă.
Este un lucru elementar, spuneţi dumneavoastră. Dar gândiţi-vă la tot ceea ce părinţii încearcă să-i înveţe pe copii, lucruri la fel de imposibile pentru ei, cum este şi scrisul la maşină, pentru un delfin. De exemplu: a fi curat la vârsta de nouă luni. Să stea liniştit la restaurant la vârsta de doi ani. Să fie politicos şi să aibă bune maiere la patru ani. Să asculte la doi ani ca şi când ar avea cinci. Lista este interminabilă.
Mulţi părinţi aşteaptă din partea copiilor lor să înveţe lucruri care depăşesc capacitatea lor şi uită de natura copilului şi de stadiul său de dezvoltare. Avem tendinţa de a aştepta de la el mult mai mult decât este el pregătit să ofere. Din acest motiv părinţii reuşesc mai bine cu un al doilea sau un al treilea copil. Învaţă pe parcurs la ce se pot aştepta din partea copiilor.
3. Dresorii evită pedepsele, le folosesc numai ca ultima alternativă, pentru a-l împiedica pe "elev" să se sinucidă sau să se rănească grav.
Trebuie ca şi noi să fim realişti. Dacă băieţelul dumneavoastră de doi ani se precipită în mod repetat să traverseze strada, nu aveţi altă soluţie decât să îl pedepsiţi. Administraţi-i o palmă la fund pentru a-l învăţa să nu se mai comporte într-un mod atât de periculos. Va trebui să-i impuneţi judecata dumneavoastră până când va fi capabil să gândească singur şi să stăpânească situaţia. Dar, este posibil totuşi, să învăţăm copilul multe lucruri fără a fi obligaţi să recurgem la pedepse.
De ce trebuie evitate? Deoarece adevăratul lor efect este de a suprima temporar o reacţie. Comportamentul sancţionat nu este descurajat în permanenţă; când efectul represiv se va atenua, comportamentul va redeveni identic cu cel anterior.
În acest fel, un psiholog a dresat un şoarece alb să apese un levier din propria sa cuşcă pentru a avea de mâncare. Levierul era legat cu un fir electric în aşa fel încât, de fiecare dată când şoarecele îl apăsa, simţea o uşoară descărcare. Şoarecele se retrage sub acţiunea acestui efect şi încetează să mai apese levierul. Dar totuşi îl apăsa de fiecare dată când îi era foame. Acest comportament a fost suprimat temporar dar nu definitiv. Dacă pedeapsa nu era repetată şoarecele reîncepea să apese levierul ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Alte motive ar trebui să ne incite să ne pedepsim copiii cât mai rar. Fie că dresaţi un animal, sau că educaţi un copil, de fiecare dată când îl pedepsiţi îl învăţaţi să vă deteste şi să se teamă de dumneavoastră. Nu trebuie să învăţăm copilul nici ura, nici teama decât în cazurile absolut necesare pentru a-l proteja de el însuşi. De fiecare dată când un profesor pedepseşte un debutant, acest lucru devine un "stimul de aversiune", la fel ca o descărcare electrică. Debutantul va încerca pe viitor să-l evite pe profesor şi materia pe care acesta o predă.
Am îngrijit într-o zi un fizician care a ales această carieră ceva mai târziu. Într-un mod neaşteptat, a început să evite cursurile de fizică atunci când era la universitate. După mulţi ani, în timp ce îl tratam, a înţeles motivul atitudinii sale. Primul său contact cu fizica a fost într-o clasă a unui profesor despre care îşi aducea foarte bine aminte ca şi de nişte experienţe făcute cu clopote de sticlă şi curent electric. Îşi aducea aminte de profesorul cu faţa mică, sinistră, cu buzele subţiri şi un comportament meschin faţă de copii. Acesta îl umilea şi îl ridiculiza de fiecare dată când nu reuşea prea bine. Acest profesor simboliza "fizica" pentru pacientul meu. A învăţat să chiulească, într-atât de mult se asemăna pentru el acest profesor cu levierul din cuşca şoarecelui.
4. În locul pedepselor, dacă doriţi ca un copil să înceteze să acţioneze contrar dorinţelor dvs, utilizaţi tehnica extincţiei.
Când un psiholog vrea ca un animal să nu mai facă un lucru, încetează pur şi simplu să încurajeze acea acţiune. Dacă recompensează cu un pumn de grăunţe un şoarece alb pentru faptul că a apăsat o clapetă, şi dacă vrea ca animalul să înceteză s-o mai apese, va înceta să-i mai dea grăunţele. Mai devreme sau mai târziu, nemaifiind încurajat, animalul nu va mai apăsa acea clapetă. La fel se întâmplă şi cu copiii.
Să luăm ca exemplu un copil de patru ani care a descoperit efectul electrizant asupra părinţilor în momentul în care foloseşte cuvinte urâte. Se întoarce acasă, pentru pima oară "bogat cu această descoperire". Este copilul încurajat să-şi folosească repertoriul? Bineînţeles. De fapt, mama acţionează ca şi cum ar fi primit sarcina expresă de a-l încuraja (deşi acesta este ultimul lucru pe care îl doreşte). Manifestând atâta contrarietate în momentul în care copilul pronunţă cuvinte urâte, ea îl încurajază în mod efectiv. Atenţia pe care i-o arată este un adevărat stimul.
Cum îl poate face să înceteze? Ignorând pur şi simplu aceste cuvine şi rămânând calmă. Mai devreme sau mai târziu, când copilul va realiza că nu o mai poate irita pe mamă, va înceta.
5. Profesorul trebuie să dispună de un stimul pentru începători
Pentru animale, acesta este reprezentat de hrană. Pentru copii, este vorba de dragostea şi atenţia dumneavoastră. Pentru ca acestea să joace rolul de stimul, trebuie să fiţi o persoană amuzantă şi agreabilă. Trebuie să consacraţi un anume timp să vă amuzaţi împreună cu copilul, încercând să-i dovediţi că dragostea şi afecţiunea dumneavoastră reprezintă recompense pentru purtarea sa bună. Puneţi-vă următoarea întrebare: "Cât timp îmi petrec alături de copil, amuzându-ne gratuit, fără să-i cer să facă ceva? Dacă răspunsul este "foarte puţin", atunci poate că nu îl încurajaţi suficient să dorească dragostea şi atenţia dumneavoastră.
Un băiat de 17 ani pe care îl îngrijam discuta despre sentimentele pentru tatăl său şi îmi spunea: "În primii 15 ani ai vieţii mele, practic nici nu l-am văzut pe tata duminica. Era atât de ocupat la serviciu încât nu avea de loc timp pentru mine. Acum, de când am toate aceste probleme încearcă să fie prietenul meu şi să recupereze timpul pierdut. Ar dori să mă fac bine şi să nu mai am probleme la şcoală. Câteodată am chef să-i spun: "Las-o baltă bătrâne! Pe unde ai umblat în toţi aceşti ani?"
6. Încurajaţi-vă copilul în tot ceea ce doriţi să-l vedeţi făcând şi nu acordaţi atenţie lucrurilor pe care le face şi nu vă plac.
De exemplu, unul din pacienţii mei care nu înţelesese acest principiu, a descurajat-o în mod involuntar pe sora sa de a scrie poezii. El era la universitate, pe când ea, încă la liceu. I-a trimis o poezie scrisă de ea şi i-a cerut părerea. El nu cunoştea nimic despre psihologia stimulării şi în acest fel a luat poezia vers cu vers scriind exact ceea ce îi plăcea şi ce nu, spunând: "uite un pasaj bun", sau "chestia asta e cam stângace", "îmi place stilul acestui vers". Rezultatul acestui efort critic foarte serios, a fost că fata nu a mai scris niciodată o poezie. De ce? Deoarece a fost descurajată la prima încercare, prin toate criticile negative pe care le primise.
Cum ar fi trebuit să reacţioneze, urmând principiile psihologiei stimulării? Ar fi trebuit să-i scrie tot ce îi plăcea la această primă poezie. Ar fi fost perfect cinstit. Poezia avea de fapt multe lucruri bune. Ar fi trebuit să treacă sub tăcere lucrurile care nu îi plăceau şi să nu facă nici un comentariu asupra lucrurilor ce trebuiau ameliorate. Dacă ar fi făcut acest lucru, ideea de a scrie poezii ar fi fost încurajată prin interes şi complimente, iar fata ar fi continuat să scrie.
Citind aceste lucruri, vă gândiţi probabil, că nici unul din profesorii dumneavoastră nu v-a tratat în acest fel. Ei nu pun în valoare ceea ce este bun, ci fac să iasă la suprafaţă numai lucrurile care au defecte. Din păcate acest lucru este foarte adevărat.
Este dramatic de constatat că dresorii de animale sunt pedagogi mai buni decât profesorii din şcoli. De aceea mulţi părinţi au dificultăţi în a-şi învăţa copiii să atingă scopurile dorite.
Nici noi nu am fost crescuţi folosindu-se aceste tehnici psihologice. De aceea nu prea ştim să le aplicăm în cazul copiilor noştrii.
7. Încurajaţi orice progres. Nu aşteptaţi ca micuţul să reuşască în totalitate pentru a-l încuraja.
Un copil de nouă ani, cu care practicam şedinţe de psihoterapie, avea o problemă la şcoală: persista în a-i lovi pe ceilalţi copii. Avea nivelul E (foarte slab) la sociabilitate.
Când a venit să mă vadă pentru prima oară, se bătea cu ceilalţi copii cam de zece ori pe lună. După trei luni de tratament, aceasta nu se mai întâmpla decât de două trei ori pe lună. Dar, când a primit carnetul de note, cotarea sa la sociabilitate era tot E. Profesoara i-a explicat mamei că a fost obligată să-i acorde acest calificativ deoarece încă se mai bătea cu colegii de şcoală.
Aceasta este o metodă foarte stângace de a reacţiona. Profesoara îi spunea: "Olivier, nu te pot recompensa cu o notă mai bună înainte de a nu ajunge să nu mai baţi nici un copil. Profesoara nu ştia că în acest fel nu făcea nimic pentru a recompensa această ameliorare lentă.
Băiatul a fost furios şi a abandonat. Făcuse un efort sincer, cu ajutorul meu, pentru a nu-şi mai lovi colegii. "La ce bun d-le Doctor? Nu am lovit decât trei copii luna asta , şi încă am aceeaşi notă proastă!" Din punct de vedere psihologic, avea dreptate. Nu a primit nici un fel de încurajare din partea profesoarei, în timp ce el făcea un efort meritoriu.
Dacă copilul dumneavoastră învaţă să citească, să meargă pe bicicletă, să cânte la un instrument, să-şi îmbunătăţească manierele sau să înceteze să-i lovească pe alţii, oricare ar fi scopul care se vrea atins, încurajaţi-l la fiecare pas. Interesaţi-vă şi de cel mai mic efort pozitiv din partea sa.
Putem găsi mereu un motiv să-i complimentăm pe copiii noştrii, dacă vom căuta cu atenţie. Un băieţel de grădiniţă era o adevărată teroare pentru educatoare şi pentru colegii săi; ne-am străduit foarte mult să găsim un lucru pentru care să îl felicităm şi în acest fel să îl încurajăm să adopte o atitudine pozitivă.
Într-un târziu am găsit. Într-o zi, în timpul siestei, am constatat că se odihnea liniştit (probabil foarte obosit de a fi făcut pe nebunul cu o seară înainte). Educatoarea a prins ocazia, o dată cu acest comportament neaşteptat de liniştit din partea lui şi i-a spus: "Jean, azi eşti cel mai cuminte copil din clasă!" Când mama a venit să-l ia acasă în acea zi, el i-a spus plin de mândrie: "Educatoarea a spus că eu am fost cel mai cuminte în timpul siestei!" Şi în ziua următoare şi-a făcut siesta la fel de liniştit.
Atunci când copiii noştrii sunt cuminţi, se poartă bine, nu prea le acordăm atenţie, în cea mai mare parte a timpului. Nu ne deranjază aşa că îi ignorăm. Nu facem nimic pentru a încuraja acest comportament pozitiv. Dar atunci cînd copilul iese în evidenţă cu ceva, ne atrage imediat atenţia. Cu alte cuvinte, nu facem decât să încurajăm comportamentul pe care nu îl dorim. Remediul constă în a ne face timp pentru a încuraja comportamentul dorit, în loc să ignorăm copilul când se poartă bine. Este foarte important, dacă aveţi un băieţel turbulent, dificil, care face tot felul de mofturi. Când vedeţi că se joacă liniştit, mergeţi la el, mângâiaţi-i părul sau sărutaţi-l şi spuneţi-i ceva de genul: "Câte-odată este atât de bine să te joci liniştit, nu?"
8. În prima perioadă, este important să încurajăm orice reacţie pozitivă. O dată ce progresul se află pe calea cea bună, putem să mai rărim încurajările.
Nu este neapărat nevoie să încurajaţi fiecare mişcare pozitivă. Ar fi prea greu pentru o mamă să găsească atâta timp. Dacă răreşte încurajările, oricum va ajuta copilul de a se orienta către comportamentul dorit.
9. Faceţi în aşa fel încât eventualul debutant să reuşască în primele etape ale activităţii care i-a fost încredinţată.
Începeţi cu sarcini uşoare şi apoi treceţi la cele mai dificile. Într-o seară, jucam cărţi cu băiatul meu de zece ani, când, celălalt băiat de patru ani şi-a manifestat intenţia de a juca şi el. I-am promis, bineînţeles, că voi juca cu el după aceea. Aţi încercat vreodată să jucaţi cărţi cu un copil de patru ani? A juca după reguli, reprezenta un efort prea mare la această vârstă, deoarece aceasta cerea prea mult la nivelul său de maturitate. El voia doar să joace cărţi.
Care a fost soluţia? Cum să fac ca el să câştige, jucând cu mine? Uşor. Am adaptat regulile la nivelul său de patru ani. Am "jucat" dând cărţi la întâmplare. El dădea o carte, eu alta. Foarte repede jocul a fost terminat. A "câştigat". A anunţat pe un ton triumfător: "Am câştigat la cărţi!". L-am ajutat astfel să reuşească în primele etape, pentru a-l învăţa să iubească jocul.
Dacă părinţii ar putea aplica toate aceste nouă principii ar avea mai puţin senzaţia de eşec în educarea copilului. Ar fi mai uşor să crească copii mai fericiţi şi mai încrezători în ei înşişi.
