CE JOCURI TREBUIE SA AIBA UN COPIL IN PERIOADA PRIMEI ADOLESCENTE
Să abordăm acum cel mai plăcut aspect al primei adolescenţe, pentru a vorbi despre modalităţile de învăţare prin intermediul jocurilor. Echipamentele, jucăriile, etc., pe care le-am indicat pentru copilul care face primii paşi în capitolul 4 rămân deasemenea utile. Dar, copilul între doi şi trei ani, aşteaptă de la dumneavoastră şi alte echipamente în raport cu gradul său de maturitate.
Dacă tot îi cerem să nu se mai amuze cu deşeurile propriului corp, putem să-i oferim posibilitatea de a o face cu nisip, pământ, apă, plasterină, vopsea şi argilă.
"Jocul cu apa" îşi păstrează întreaga importanţă pentru un copil la această vârstă. În acest scop poate folosi chiuveta sau cada de baie. Adoră să se joace cu bureţi, pe care îi scufundă în apă şi apoi îi stoarce, să umple şi să golească pahare sau recipiente din plastic. Fără îndoială că dumneavoastră v-aţi plictisi repede de acest joc, dar un copil de doi ani nu se plictiseşte. Părinţii sunt deseori uimiţi să constate că se poate juca cu apa ore întregi.
Pentru a aduce puţină variaţie jocurilor în apă, daţ-i o ustensilă de bucătărie şi o batistă "de spălat". Îi plac şi paiele din plastic, pe care le foloseşte pentru a sufla în apă făcând astel câteva experienţe de fizică, la nivelul său. Câţiva fulgi de săpun vor aduce varietate acestor jocuri. A face baloane şi spumă este un lucru minunat când ai doi anişori. Nu uitaţi de jucăriile plutitoare.
La această vârstă copilului îi place să cureţe locurile pe care le-a murdărit jucându-se cu apa. Părinţii avizaţi vor şti să profite de pe urma acestei dispoziţii care va dispare în cele din urmă. Permiteţi-i deci, să şteargă obiectele cu un bureţel sau o cârpă absorbantă.
La această vârstă, copilului îi place de asemenea să picteze cu apă pe afară. Nu are nevoie decât de o găletuşă şi o pensulă. Îi plac materialele care se pot modela după gustul său, cum ar fi plasterina sau argila. Plasterina va fi preferată de către mame, deoarece produce mai puţină mizerie decât argila. Se poate cumpăra sau fabrica. Iată o reţetă simplă: amestecaţi două ceşti de făină şi o ceaşcă de sare. Adăugaţi cantitatea de apă necesară pentru a obţine o pastă de consistenţa aluatului de pâine. Dacă se lipeşte prea tare, mai adăugaţi făină. Schimbând proporţiile se pot obţine paste mai mult sau mai puţin moi. I se pot încorpora coloranţi alimentari şi puţină pudră de talc parfumată. Câteva picături de ulei îi vor permite să se conserve timp îndelungat. Se poate păstra într-o pungă de plastic. Se menţine aproape o lună de zile.
Când copiii de această vârstă folosesc plasterina, nu construiesc ceva anume. Materialul în sine îi interesează. Le place să-l strivească, să-l frământe, să-l comprime, să-i dea diverse forme. Acest lucru îi relaxează enorm. Cele mai bune ustensile sunt mânuţele. După un oarecare timp petrecut modelând cu mâinile, pote trece la întrebuinţarea diverselor ustensile.
Pregătiţi pentru copilul dumneavoastră o bucată de placaj cu latura de 50 cm. Impermeabilizaţi-o cu vopsea , pentru ca micuţul să se poată juca în voie cu plasterina sau cu argila. Dacă puneţi o folie de plastic pe sol, sau ziare, copilul se poate juca fără riscul de a murdării podeaua.
Un alt articol pentru care copilul este suficient de "copt" şi care îi va servi în perioada preşcolară este o tablă pe care copilul să poată desena cu creta. (Există asemenea table de desen, în comerţ). Aceasta va fi una dintre jucăriile educative cu posibilităţi foarte variate.
Puneţi cretă albă şi colorată pe un suport sau într-o cutie fixată de tablă. Acum copilul poate mâzgăli cât doreşte. Aceasta poate diminua riscurile mâzgălirii pereţilor. Oricum, ar fi surprinzător ca în elanul vârstei sale, copilul să nu facă cel puţin o incursiune artistică pe pereţii casei.
Mâzgălitul este preludiul scrisului şi desenatului. Copilul căruia nu i se dă posibilitatea să mâzgălească în voie, va începe să scrie şi să deseneze mai târziu decât ceilalti. Nici un copil nu se naşte cu ştiinţa de a-şi controla degeţelele pentru a fi în stare să ţină un creion sau un stilou. El trebuie să înveţe antrenamentul muşchilor mici pentru a putea stăpâni mai târziu, tehnica scrisului şi desenatului. Mâzgălitul este modalitatea perfectă prin care copilul învaţă să-şi coordoneze o serie de muşchi indispensabili pentru a putea ţie corect un instrument de scris.
Tăbliţa de scris prezintă numeroase avantaje. Este un obiect pe care copilul îl poate folosi în timpul vârstei preşcolare. Îi va fi de mare ajutor pentru a învăţa să scrie şi să deseneze între trei şi şase ani.
În acest moment îşi pot face apariţia cariocile colorate. (acestea trebuie evitate la copiii mai mici, deoarece riscă să le mănânce). Foaia de hârtie trebuie să fie destul de mare pentru a primi gesturile largi ale copilului. Este recomandată hârtia de ambalaj. Se pot folosi şi ziare. Copilul va desena şi va mâzgăli ziarele cu aceeaşi plăcere ca şi în cazul hârtiei albe. O bucată de placaj constituie un suport bun pentru desen. Hârtia se poate fixa cu pioneze. Pentru această vârstă vom alege carioci groase şi solide.
Se poate introduce în activităţile copilului şi pictura. Cu un chevalet (şevalet). Acela fixat în perete este mai solid decât cel din comerţ, pe trei picioare, care se poate răsturna cu uşurinţă. Dacă aveţi spaţiu, un şevalet de interior (fixat de perete) şi unul exterior vă vor face copilul fericit. Vă veţi simţi mai bine dacă îmbrăcaţi copilul cu o hăinuţă mai veche, o cămaşă ruptă, etc. Folosiţi vopseluri pe bază de apă şi pregătiţi o provize serioasă de hârtie (de ziar sau de ambalaj). Pentru această vârstă, pensulele trebuie să fie uşor de manevrat. Nu-i daţi pensule prea mici, sau cu coada prea fină. Copilul are nevoie de o pensulă cu coada lungă, cu perii mai lungi de un centimetru. Pentru început, lăsaţi-l să folosească o singură culoare. După ce se obişnuieşte cu ea puteţi adăuga şi altele.
Unii adulţi iau drept tablou ceea ce desenează un copil de această vârstă şi întreabă: "Ce reprezintă?". Este o greşeală, deoarece pentru micuţ nu este vorba de tablou în sensul curent al cuvântului. Pentru el este o experienţă ce implică culori şi linii. Este fascinat de modul în care poate face să apară semne şi culori. După ce a terminat de pictat, nu-l mai interesează lucrarea pe care a făcut-o. Ceea ce conteză pentru el este experimentarea acţiunii de a picta. Prin intermediul picturii, copilul exteriorizează sentimente profunde pe care nu le poate încă exprima prin cuvinte.
Toate acestea vă duc cu gândul la o întrebare: "Ce valoare au toate aceste experimente cu plastelină, argilă, carioci sau vopsea? Este chiar atât de imperios ca părinţii să-şi dea toată osteneala?" Răspunsule esre DA, fără nici cea mai mică ezitare. Copilul nu a învăţat încă să exprime în cuvinte tot ceea ce simte. Toate aceste activităţi, diferite de exprimarea verbală, îl ajută să-şi exprime sentimentele pentru care nu dispune încă de cuvinte, sau cele pe care nu le-ar putea exprima niciodată în cuvinte. Acestea înfloresc şi favorizează dezvoltarea afectivităţii, subconştientul şi intuiţia.
La vârsta primei adolescenţe, jocurile de exterior au o mare importanţă. Posibilitatea de a se căţăra este un joc foarte apreciat. Un cărucior de tras, o tricicletă pentru pedalat, mingii pentru împins şi rostogolit, cuburi pentru construit, toate acestea ajută dezvoltarea muşchilor lungi şi căpătarea forţei şi preciziei. Şi jocurile cu nisip şi apă au mare succes.
Să spunem câteva cuvinte despre aptitudinea unui copil de doi ani de a se juca cu alţi copii. O greşeală des întâlnită în rândul adulţilor consistă în a subestima această aptitudine. Să ne reamintim că la vârsta pimei adolescenţe copilul să participe la un grup de joc. De aceea, o mamă care are singură mai mulţi copii de doi ani într-o grădină, trebuie să se aştepte la schimburi de lovituri.
Un singur partener de joc, aceasta este regula ce trebuie respectată, deoarece personalitatea nu este suficient de structurată pentru a regla problemele complexe puse de parteneri multipli. Este interesant de observat, că un copil mai mare, de cinci sau şase ani, este în general, cel mai bun partener de joc pentru un copil de doi ani. În mod natural, acesta va fi fratele sau sora. Cele mai bune jocuri vor fi acelea ale căror părţi componente pot fi împărţite între mai mulţi copii, fără să împiedice desfăşurarea. Nu vor rata ocazia să certe pentru o singură tricicletă sau pentru un singur camion. Nisipul, plastelina sau cuburile, vor fi bine primite, deoarece le puteţi împărţi şi da suficient fiecăruia. Nu vă aşteptaţi ca un copil de doi ani să-şi împartă jucăriile cu alţi copii. Aminiţi-vă că este incapabil să se joace cu alţii. La această vârstă se poate impune maxim o oră de joc în grup. Trebuie să rămâneţi în apropiere pentru a detecta din vreme semnele de oboseală, să interveniţi înainte ca disputele să ia amploare şi să întrerupeţi jocul la momentul potrivit.
Pe acest subiect, să vedem cum se dezvoltă aptitudinea jocului colectiv.
Mai întâi există o epocă a jocului solitar, în timpul căreia copilul nu are nici o aptitudine pentru a se juca cu alţi copii. La vârsta primilor paşi, un alt copil este considerat o jucărie, nu un companion de joacă. Copilul examinează pe un altul cu atenţie, la fel ca pe o jucărie sau alt obiect interesant, împingânu-l cu degetul sau mânuindul dar nejucându-se cu el.
În perioada primei adolescenţe copilul efectuează tranziţia de la jocul solitar la jocul paralel. Ceea ce vrea să spună că doi sau mai mulţi copii pot ocupa acelaşi spaţiu geografic, dar jocul unuia este independent de al celorlalţi, chiar dacă le face plăcere să fie împreună.
Etapa următoare este reprezentată de jocul asociativ, în cursul căreia toţi copiii fac acelaşi lucru, cum ar fi jocul în nisip, modelarea de forme din pământ. De fapt între ei nu există schimburi.
Jocul cooperativ nu intervine decât atunci când copilul a atins următorul stadiu de dezvoltare, după vârsta de trei ani. În cadrul jocului cooperativ, copiii pot dezbate planuri şi îşi pot distribui roluri, pot hotărâ cine împinge căruciorul şi cine se află în el.
La vârsta primei adolescenţe, copilul are nevoie atât de jocuri calme cât şi de jocuri de acţiune. Pe măsură ce limbajul face un gigantic salt, micuţul demonstrează o sensibilitate atroce pentru cuvinte, materialele de construcţie ale limbajului său. Îi place să se joace cu cuvintele, să imite sunete, să repete silabe familiare. De aceea, această vârstă iubeşte ceea ce se chiamă " nursery rhymes". Când îi citiţi copilul adoră repetarea unor expresii familiare ( Cei trei purceluşi, Albă ca Zăpada) şi exultă anticipând episodul următor.
Nenorocirea va cădea asupra dumneavoastră dacă vă permiteţi să schimbaţi ceva dintr-o poveste familiară sau dacă uitaţi ceva! Copilul iubeşte poveştile care povestesc propriile experienţe: a merge la piaţă, a se plimba cu maşina, a se juca în parc, oricare ar fi titlul cărţilor, sau orice poveşti inventaţi dvs. care să povestească aventurile imaginare ale unui băieţel ce i se aseamănă.
Unul dintre cele mai bune jocuri calme pentru această vârstă este "jocul tăcerii". Numiţi-l aşa, deoarece copiii adoră să facă tot ceea ce se numeşte joc. Spuneţi-i cam aşa: "Pierre, vom joca un joc nou. Se numeşte "jocul tăcerii". Vom rămâne amândoi liniştiţi, fără să facem zgomot, cât mai mult posibil şi ascultăm. Acultă foarte, foarte atent şi spune-mi ce auzi." Copilul vă va spune toate zgomotele pe care le aude în locul în care vă jucaţi: poate o maşină pe stradă, păsărelele pe afară sau radioul vecinilor.
Altă variantă a "jocului tăcerii" consistă în a cere copilului să închidă ochii şi să ghicească zgomotele pe care le produceţi dumneavoastră: puteţi lovi un pahar cu o linguriţă, să vă piliţi unghiile şi în general tot ceea ce poate produce un zgomot interesant şi caracteristic.
Acest joc al tăcerii este foarte recomandat la această vârstă. El ajută copilul să se obişnuiască cu liniştea şi să înveţe să asculte. Este de asemenea o formulă bună pentru o mamă epuizată de către un copil hiperactiv, care are nevoie de o metodă pentru a se calma. Jocul tăcerii este de asemenea un bun mijloc de a readuce acasă un copil care nu vrea să vină la masă sau nu este prea entuziast în a face baie sau a se culca.
Un alt aspect important al schimbării care intervine în timpul primei adolescenţe rezidă în obiceiurile alimentare. Hrana unui copil nu ar trebui să pună probleme psihologice dacă contaţi pe foamea sa naturală pentru a-l incita să mănânce. Abţineţi-vă să-l forţaţi sau să-l grăbiţi să mănânce. Va mânca în mod sigur din ce în ce mai puţin, faţă de ce v-aţi dori dumneavoastră, dar va mânca totuşi suficient pentru a compensa imensa cheltuială de energie zilnică. Prezentaţi-i mese bine echilibrate şi lăsaţi-l în pace. Nu insistaţi să termine tot din farfurie, sau să termine carnea şi legumele înainte de a primi desertul.
Uneori, izvorăsc dificultăţi din faptul că unii părinţi încep deja să dorească ca micuţii să stea corect la masă. Părinţii, înşelaţi de existenţa limbajului recent deprins, concluzionează prin această maturitate că micuţul este îndeajuns de "copt" pe toate planurile. Este totuşi prea devreme pentru a învăţa un copil să stea corect la masă.
După cum am mai spus, la acest stadiu de dezvoltare, copiii îndrăgesc ritualurile. Este deci, momentul potrivit penru a institui un ritual al culcării. Acest lucru prezintă numeroase avantaje. Din păcate, la copii nu există "nevoia naturală de a merge la culcare". Avem nevoie de tot ceea ce poate favoriza acest lucru, iar dacă un ritual poate fi stabilit şi se poate dovedi util, profitaţi de acest lucru. Pentru aceasta micuţul trebuie făcut să înţeleagă că mersul la culcare este la fel de inevitabil ca apusul soarelui.
Vă propun în continuare un ritual foarte simplu: mai întâi, evitaţi jocurile "de acţiune" după cină, jocuri care excită copilul şi fac mai dificil reîntoarcerea calmului. Puteţi începe acest ritual printr-o baie. Marea majoritate a mamelor văd în a face baie numai o posibilitate de a curăţi copilul, dar micuţul la această vârstă întrezăreşte posibilitatea de a se juca în apă. Oferiţi-i des această posibilitate, lăsaţi-l să se joace cât timp doreşte şi să vă spună singur când vrea să iasă. (Dacă dintr-un motiv oarecare sunteţi grăbită într-o seară, încercaţi să acceleraţi operaţiunea.) Daţi-i cât mai multe jucării în cadă, aceasta îl va destinde şi îl va calma. După baie se va putea culca şi mânca în pat. În acest fel îl faceţi să accepte faptul de a merge la culcare; promiţându-i ca recompensă ceva de mâncare. Această mică cină în pat vă poate da ocazia unei conversaţii afectuoase şi spontane. Prin această metodă, mersul la culcare va fi uşor acceptat datorită prezenţei sale materne. După ce mănâncă, puteţi să-i citiţi câteva poveşti.
Aici şi tatăl îşi poate lua locul în cadrul ceremoniei rituale. Unora dintre taţi nu le place să citească poveşti. Este păcat. Nu insistaţi, deoarece copilul va simţi imediat dacă povestea nu este citită cu "suflet". Unii taţi se întorc prea târziu de la serviciu pentru a mai putea citi o poveste copilului. Dacă aveţi norocul ca soţului dumneavoastră să-i facă plăcere acest lucru, ar fi plăcut să vă înlocuiască măcar în această sarcină. Citind poveşti copilului îl învăţaţi multe lucruri. Îi arătaţi astfel că îl iubiţi şi profitaţi de aceste momente pentru a face conversaţie.
Când îi citiţi copilului, faceţi în aşa fel încât copilul să poată vedea imaginile din carte. Acestea au o mare importanţă. Încercaţi să-l faceţi să vadă detaliile, punându-i întrebări asupra personajelor prezente în poze.
Acest obicei de a citi poveşti copilului în pat se poate perpetua până la vârsta de şapte - opt ani, sau până ce copilul vă spune că nu mai doreşte acest lucru. Unii părinţi încetează imediat ce copilul a învăţat să citească. Este o greşeală, deoarece chiar dacă ştie să citească, va continua să simtă plăcerea contactului şi căldurii dvs, timp de încă câţiva ani în timpul lecturii.
Dacă vă place să inventaţi povestioare, ritualul mersului la culcare se transformă într-o minune. Copilul va aprecia în mod special aventurile unui copil imaginar care poate fi el însuşi. Dacă nu aţi spus încă nici o poveste unui copil, este momentul să începeţi. Publicul dumneavoastră va aprecia povestioarele, oricare ar fi acestea. Adăugaţi-le şi câteva sunete amuzante şi succesul vă este asigurat. Faceţi experienţa acestui truc simplu, bine cunoscut oratorilor: ridicaţi sau coborâţi vocea din când în când, ca un actor. Puternică sau abia şoptită, vocea dumneavoastră va captiva în mod sigur auditoriul. Întrebaţi-l din când în când ce se va întâmpla în continuare în poveste. Vă va spune.
Multor copii le este frică de întuneric la această vârstă. De ce să combateţi această teamă, şi să obligaţi un copil să strângă din dinţi şi să doarmă într-o cameră întunecată? Nimic nu vă împiedică să lăsaţi aprinsă o mică veioză care să-i împrăştie temerile.
Echilibrul psihologic al copilului valorează mai mult decât cei câţiva bănuţi în plus care se vor adăuga facturii de electricitate. Să nu vă temeţi că micuţul va avea mereu nevoie de lumină pentru a putea dormi. Crescând, teama de întuneric se va disipa şi va putea dormi foarte bine într-o cameră obscură.
Nu există nici un motiv pentru care copilul să nu mai aibă dreptul la biberonul de seară, chiar şi la doi ani şi jumătate. Dacă are nevoie de un obiect care îl face să se simtă în siguranţă, nu este cazul să-l faceţi să renunţe la el.
Este foarte important ca acest ritual al mersului la culcare să-i placă şi copilului. Trebuie să ajungă să fie nerăbdător pentru a merge la culcare. Nu trebuie să considere acest moment ca pe un exil într-o cameră întunecată în timp ce restul familiei se distrează. Trebuie făcut în aşa fel încât mersul la culcare să fie un moment plăcut atât pentru copil cât şi pentru părinţi.
Aceasta mă determină să insist asupra rolului tatălui. Acest rol nu trebuie limitat doar la a face cadouri, de a plăti diverse servicii. Să nu uităm ceea ce a spus Emerson: "Cadourile nu reprezintă ceea ce oferim, cadourile sunt o scuză pentru ceea ce nu oferim. Singurul dar care contează este o bucăţică din tine-însuţi." Iată ceea ce trebuie să ofere un tată. O bucăţică din el însuşi, petrecând puţin timp alături de copil, făcând ceea ce le face plăcere amândorura. Dacă un tată se resemnează să facă un lucru alături de copilul său, din pură obligaţie familială, fără să-i facă plăcere ceea ce face, copilul va observa şi nu va avea nici un profit din timpul petrecut împreună cu tatăl său.
De aceea este imposibil de precizat cu exactitate ce activităţi poate avea un tată alături de copilul său.
Aş mai adăuga câteva cuvinte înainte de a termina acest capitol. La vârsta primei adolescenţe, aspectul cel mai marcant al dezvoltării este calitatea dinamică a personalităţii. Trebuie ca părinţii să accepte această calitate pentru a ajuta copilul să-ţi stabilească individualitatea şi să-şi constuiască un concept despre sine cât mai robust.
Este foarte curios de constatat că ne dorim cu toţii să avem copii puternici şi dinamici, în timp ce mulţi părinţi nu ştiu să accepte acest dinamism la un copil de doi ani. Cine nu poate vedea opoziţia sa viguroasă în faţa constrângerii, bucuria sa de a trăi, exuberanţa, senzualitatea, exigenţa pentru satisfacţia imediată, angajamentul total şi entuziast faţă de lumea pe care tocmai o descoperă? Toate activităţile care fac din el o fiinţă autentică se manifestă pornind de la acest elan dinamic. Fără el, nu ar fi învăţat să se aşeze, să se caţere, să meargă sau să vorbească. Această calitate dinamică este o mare sursă de echilibru psihologic, şi nu trebuie pierdută. Trebuie întreţinută această forţă vitală şi considerată ca pe un atu, nu ca pe un defect de care trebuie să ferim copilul.
În acest stadiu al primei adolescenţe trebuie să-i dăm copilului trei lucruri: respect faţă de dinamismul său vital, reguli adaptate acestui dinamism şi supleţea noastră de adaptare. În acest fel îl vom ajuta să completeze sistemul optic al conceptului despre sine, adăugându-i lentila specială pentru această etapă.
