CUM INVATAM COPILUL SA SE PASTREZE CURAT
În civilizaţia noastră, acesta este stadiul la care trebuie să înceapă învăţarea copilului pentru a se menţime curat. Să începem prin a oferi câteva date psihologice esenţiale pentru acest subiect. Mai întâi, este un fapt verificat că mamele nu-şi pot curăţi copiii înainte ca aceştia să fie de acord. Puteţi trimite un copil la toaletă de mai multe ori, dar dacă nu este pregătit pentru obiceiurile curăţeniei, nu-l puteţi forţa, în ciuda mângâierilor sau încercărilor de intimidare.
În al doilea rând, ceea ce împinge un copil să renunţe la vechile obiceiuri de eliminare fără griji, şi să înveţe această nouă manieră stranie pentru a se descotorosi de deşeuri? Nu există decât un lucru care îl poate incita. El cere ca dragostea şi atenţia dumneavoastră să-l recompenseze pentru a fi învăţat bine acest proces. Dar, nu poate dori dragoste şi atenţie decât atunci când sunteţi deja în raporturi de intimitate cu el. Dacă legăturile dumneavoastră sunt dificile, sunt mari şanse să vă chinuiţi în încercarea de a-l învăţa.
În al treilea rând, dacă începeţi această educaţie înaine ca micuţul să fie pe deplin pregătit, pe plan neuro-muscular să-şi controleze sfincterele, sau dacă insistaţi să-l învăţaţi acest lucru prea devreme, va considera că sunteţi prea exigenţi cu el. Se va simţi depăţit de problemă, traumatizat. De aceea, am indicat cu insistenţă în capitolele precedente că nu trebuie să începeţi acest lucru înainte de aproximativ doi ani.
A patra remarcă: pentru mulţi părinţi, antrenamentul pentru curăţenie pare foarte simplu. Este întradevăr aşa pentru adulţi, dar este un proces de învăţare foarte complex pentru un copil de doi ani. Atunci când materiile în mişcare, în interiorul intestinului exercită o presiune asupra rectului, se produce o relaxare a muşchilor rectali care provoacă o mişcare intestinală incorectă. Pentru a antrena un copil, trebuie să-l învăţăm să schimbe ordinea acestor faze. Trebuie învăţat să suprime reflexul de expulzare al muşchilor rectali, trebuie învăţat să-şi strige părinţii, să meargă până la baie, să se dezbrace şi să se aşeze pe oliţă, toate în timp ce îşi reprimă reflexul imperativ de expulzare al muşchilor rectali. Un copil nu este cu adevărat curat, atâta timp cât nu poate efectua singur toate aceste faze ale unui proces nou pentru el.
Vedeţi de ce este greu pentru un copil de doi ani? Dacă părinţii îl pedepsesc sau folosesc alte metode de constrângere, din cauza greşelilor sau micilor accidente care se pot produce, aceasta va avea ca rezultat un profund traumatism: frică, mânie, îar din caza stângăciei părinţilor pot interveni blocaje.
Cum începeţi? Mai întâi să facem diferenţa între antrenamentul intestinului şi cel al vezicii. Acestea implică mecanisme diferite şi trebuie, deci, abordate în mod diferit. În mod obişnuit, antrenamentul intestinului survine primul. Să începem cu acest lucru.
Mulţi părinti încep antrenamentul copilului, calculând, în imensa lor înţelepciune, ora exactă la cere copilul trebiue aşezat pe oliţă, si felul în care să provoace o mişcare inestinală. Acest procedeu pare foarte logic şi există mulţi părinţi care nu-i pot vedea absurditatea. Poate vă veţi da seama de ea dacă vă voi pune următoarea întrebare: presupuneţi că în acest moment, în mijlocul lecturii, un uriaş de vreo trei metrii vine şi vă ridică, vă duce la baie şi vă aşeaza pe scunul toaletei anunţându-vă cu o voce dură şi imperativă: " E timpul!". Presupuneţi că vă obigă să rămâneţi aşezat 5-10 minute. Care ar fi reacţia dumneavoastră? Aceeaşi cu cea a copilului în condiţii identice. Este o comparaţie ridicolă? Gândiţi-vă, şi vedeţi dacă nu există mulţi părinţi care se poartă în acest fel.
Cu mult timp în urmă, într-o carte a Dr. Anderson Aldrich, este descrisă o metodă mult mai satisfăcătoare pentru a antrena un copil şă-ţi controleze intestinul:
"Antrenamentul la care îl vom supune lasă de-o parte una din aptitudinile fundamentale ale unui copil, procesul psihologic de control al intestinului. Când nu reuşim să ne sincronizăm metodele de antrenament cu eforturile de eliminare care se produc în mod natural, lăsăm să ne scape o şansă. Procesul psihologic al mişcărilor intestinale poate fi explicat în puţine cuvinte. Ca şi pentru orice altă activitate vitală a corpului, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Copilul face o mişcare intestinală comformându-se unor reguli bine definite care se manifestă în mod automat în colon. La intervale de câteva ore, se produce un eveniment psihologic destul de spectaculos numit mişcările maselor intestinale. Întreg conţinutul colonului, începând cu partea sa ascendentă, se divizează în mai multe mase (în formă de cârnăciori), şi care coboară cu o viteză surprinzătoare spre rect. Presiunea exercitată în acest fel asupra rectului declanşază contracţia muşchilor abdominali şi relaxarea celor care închid rectul. În acest moment, şi puţin importă la ce oră arbitrar aleasă de noi, se produce o mişcare intestinală la copil. Mişcarea acestor mase intestinale pare penibilă, deoarece copilul se agită din cauza mişcărilor interne, face eforturi viguroase, apoi se "uşurează".
Nu trece mult timp până ce problema "educaţiei" vine să saboteze acest frumos mecanism. Punem copilul pe oliţă şi aşteptăm. Rareori îl consultăm în ceea ce priveşte timpul acestei acţiuni. Faptul că micuţul are propriul său mecanism, propriul ritm de viaţă, pare să fie ignorat în totalitate.
Este total nesănătos să nu ţinem cont de mişcările maselor intestinale ca forţă iniţială a ritmului de evacuare, deoarece, această activitate naturală, ignorată timp îndelungat, tinde să dispară complet. Este exact ceea ce se întâmplă la majoritatea copiilor constipaţi, stimulul intern este fie dispărut în totalitate, fie a fost ignorat şi acum nu mai poate fi interpretat ca un apel automat de a merge la toaletă"
Greşeala care constă în a nu ţine cont de mecanismul personal de declanşare are deseori consecinţe grave asupra dezvoltării psihologice a copilului dumneavoastră. Va crede că aşteptăm de la el să simtă ceva ce, de fapt nu simte deoarece mişcarea maselor intestinale nu se produce. Acest sentiment îi distruge încet, încet, încrederea în sine. În funcţie de gradul de agresivitate al mamei în lumina acestei pretinse curăţenii şi al caracterului mai mult, sau mai puţin docil al copilului, pot lua naştere tot felul de reacţii psihologice deplorabile. Un copil docil se poate teme să nu fie pedepsit dacă nu-şi reprimă senzaţiile biologice şi intestinale. Va încerca din toate puterile să vă fie pe plac, dar pentru aceasta va trebui să plătească preţul: refuzarea senzaţiilor viscerale care provoacă pierderea încrederii în sine.
Este deasemenea posibil ca micuţul să se plieze cu uşurinţă obiceiurilor de curăţenie care îi sunt impuse, dar să transfere frustraţiile şi conflictele personale în alte domenii. Poate deveni dintr-odată timid şi fricos, sau poate avea coşmaruri. Mama se poate lăuda făra grijă că şi-a educat copilul, fără să vadă vreo legătură între aceasta şi alte probleme care au intervenit treptat.
Copilul, poate de asemenea să nu fie atât de docil. Poate să fie rebel. Dacă face ceea ce îi cereţi, vă va fi superior, deoarece îi stă în puteri să vă satisfacă. Dacă nu face ceea ce trebuie, unde şi când trebuie, descoperă că vă poate enerva. Atât într-un caz cât şi în celălalt, îşi dă seama că poate acţiona asupra dumneavoastră. Acesta este începutul ostilităţilor. Copilul şi-a creeat o schemă mentală de rebeliune care se va extinde probabil la multe alte aspecte ale vieţii sale şi care vă va creea eventual, probleme. Toate aceste reacţii neafaste pot fi evitate. Este suficient să ascultaţi semnalul biologic particular copilului dumneavoastră şi să-i indicaţi să meargă la toaletă.
Acum să fim clari şi să vorbim despre ceea ce trebuie să faceţi când copilul are deja doi ani şi vă hotărâţi să începeţi să-i inoculaţi aptitudinile de curăţenie. Începeţi prin a-l învăţa cuvinte care desemnează ceea ce se întâmplă. Dacă începeţi antrenamentul intestinal în jurul vârstei de doi ani, nu ar trebui să aveţi nici o problemă. Când îl vedeţi că se strâmbă şi că face eforturi, spuneţi-i fără să insistaţi: "Jimmy tocmai face pe el!". După ce a auzit de mai multe ori această frază, îşi va face o ideea precisă despre ceea ce se îăntâmplă. În curând vă va anunţa el însuşi: "Mami, fac pe mine!". Când aţi făcut toate aceste lucruri, puteţi trece la etapa următoare.
Folosiţi mai degrabă o oliţă stabilă, decât capacul de toaletă sau chiuveta. Aceasta din mai multe motive: în primul rând că pe oliţă se poate aşeza fără ajutorul nimănui. Apoi, copiii sut deseori speriaţi de înălţimea toaletei şi de zgomotul apei. Cu câteva săptămâni înainte de a încerca " operaţiunea bebe curat", puneţi oliţa în baie, în apropierea toaletei, dar nu încercaţi încă să-l învăţaţi să o folosească. Trebuie să o puneţi doar la îndemână şi să îi daţi timp să se familiarizeze cu ea. Copilul are voie să se antreneze, şi şă se aşeze şi să se ridice după ea de câte ori are chef.
Când sunteţi pregătită să-l obişnuiţi, arătaţi-i oliţa. Spuneţi-i că este destul de mare să se aşeze pe ea şi să facă precum adulţii. Copiilor le place să-şi imite părinţii şi fraţii mai mari. Manifestând îngrijorare vis-a-vis de aceste funcţii, mulţi părinţi nu fac apel la acest instinct al imitaţiei. Dacă puteţi să rămâneţi destinsă, să nu vă stresaţi, aceasta va ajuta copilul să vă privească, pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră aşezându-vă la toaletă. Deţineţi un avantaj dacă aveţi un copil mai mare. Cel mic încearcă să-l imite pe fratele său în tot ceea ce face. Mersul la toaletă nu este o excepţie.
O dată ce l-aţi învăţat unde şi cum trebuie să-şi facă nevoile, spuneţi-i că a crescut îndeajuns încât să nu mai aibă nevoie de scutec. Puneţi-i un slip şi lăsaţi-l să se descurce. Dacă reuşeşte, puteţi pune slipurile copilului într-un sertar suficient de jos sau pe un raft unde poate ajunge cu uşurinţă. În acest mod se poate schimba singur.
Deoarece îl învăţaţi un lucru nou, amintiţi-vă că pedepsele încetinesc învăţarea. Acestea nu sunt indicate când este vorba de a învăţa un copil să se păstreze curat. Trebuie ca mişcarea acestei mase biologice interne, să fie pentru copil un semnal care să-l anunţe că este cazul să meargă la toaletă. Trebuie să-i susţineţi succesele prin complimente şi afecţiune şi este necesar să ignoraţi eşecurile.
Este o idee bună să-l lăsaţi din când în când, să folosească şi toaleta "celor mari". Este bine să variaţi condiţiile şi să obişnuiţi copilul cu diferite situaţii. Aceasta vă va ajuta în momentul în care nu vă aflaţi acasă la dumneavoastră sau când vă deplasaţi cu maşina.
Este de asemenea important să aşteptaţi până ce copilul iese din baie pentru a goli conţinutul oliţei. Unii copii sensibili ar putea considera, în acest stadiu al imaginaţiei primitive, că toaleta este un fel de maşinărie diabolică şi violentă care face lucrurile să dispară. Este posibil să i se facă frică. Chiar dacă copilului nu îi este frică de toaletă, faptul de a goli oliţa este un pic deconcertant. El consideră deşeurile ca pe o parte a corpului său şi, într-un fel, le respectă. Când foloseşte oliţa pentru a vă face plăcere, această acţiune are pentru el acelaşi sens ca şi gestul unui copil mai mare care face un cadou unei persoane pe care o iubeşte. Deoarece v-au fost oferite din dragoste, poate să i se pară curios că le aruncaţi imediat în toaletă. Este mai bine să aşteptaţi să părăsească încăperea.
