DISCIPLINA
Controlul exercitat de părinţi asupra copiilor, ne aduce pe drumul unei discuţii despre disciplină. Până acum nu am vorbit de disciplina unui copil în adevăratul sens al cuvântului. Nu există nici un motiv pentru care o mamă să nu impună aşa ceva unui "tânăr mergător", dacă i se asigură un mediu potrivit necesităţilor sale. La stadiul primei adolescenţe copilul trebuie să capete disciplină; o mamă trebuie să ştie cum să acţioneze în această privinţă.
În acest capitol voi vorbi despre disciplină numai în ceea ce priveşte prima adolescenţă, dar, este foarte important să avem o vedere de ansamblu despre ceea ce trebuie impus copiilor.
Vă sugerez să începem discutarea acestei probleme ştergând definitiv din vocabular cuvintele "sever" şi "indulgent", aceste cuvinte care îi derutează pe părinţi. Nu ar trebui să folosiţi aceste cuvinte. Reuşita sau eşecul unei discipline nu are legătură cu severitatea sau indulgenţa dumneavoastră.
Primul lucru pe care părinţii ar trebui să îl facă, în mod special cei care au copii de vârsta despre care discutăm, este să distingă sentimentele de acţiuni. Prin acţiuni, înţeleg comportamentul exterior al unui copil. Traversează strada chiar dacă i-aţi interzis să facă acest lucru; loveşte un alt copil chiar dacă ştie că nu are voie; aruncă cu nisip deşi i-aţi spus să nu o facă.
Prin sentimente, înţeleg emoţiile interioare ale unui copil: un copil poate fi fericit sau enervat, poate să-i fie teamă, să experimenteze timiditate sau afecţiune.
Este foarte important ca părinţii să facă această deosebire între sentimente şi acţiuni, deoarece un copil poate învăţa să-şi controleze acţiunile; nu poate în schimb să-şi controleze sentimentele. Sentimentele unui copil, cum ar fi gândurile sale, parvin în mod spontan spiritului său. Nu poate controla nici momentul în care acestea apar, nici modul în care le simte.
Să luăm ca exemplu mânia: un copil nu se poate împiedica să se enerveze din când în cănd. Ce putem spera însă, este că va învăţa să-şi contoleze acţiunile asociate acestui sentiment: să muşte sau să lovească.
Primul lucru care trebuie făcut cu un copil în stadiul primei adolescenţe este de a-l ajuta să impună limite rezonabile acţiunilor sale. Din nefericire, mulţi părinţi au înţeles greşit psihologia modernă, crezând că impunând limite unui copil echivalează întotdeauna cu a-l traumatiza sau a restrânge dezvoltarea personalităţii sale. Psihologul E. de Leshan povesteşte următoarea anectodă: soţul dânsei a fost chemat la telefon, într-o zi, de către unul dintre prietenii săi, de la o cabină telefonică din apropiere. Acest amic i-a spus: "nu te pot suna de la mine pentru că Bobby închide mereu telefonul." Bobby avea 3 ani.
Care sunt totuşi limitele rezonabile pentru un copil? Nu se poate enunţa o regulă absolută. Începeţi prin a vă pune următoarea întrebare: "Câte interdicţii formale trebuie să-i impun la această vârstă?" Veţi fi surprinsă, că enumerându-le pe o foaie de hârtie, lista va fi mai scurtă decât vă aşteptaţi.
În ceea ce priveşte copilul dumneavoastră de doi ani, şi ceea ce doriţi să facă, puneţi-vă tot timpul întrebarea: ce importanţă are, că face asta sau nu face cealaltă? Merită măcar să vorbim despre asta? Sunt destule interdicţii care trebuie impuse unui copil de doi ani, cum ar fi cele referitoare la foc şi obiecte incandescente, la traversarea străzii, la lovirea altor copii, încât nu are rost să vă complicaţi viaţa cu un sac de interdicţii fără cea mai mică importanţă.
Mulţi părinţi cred că există undeva o listă magică care cuprinde limitele pe care toţi părinţii trebuie să le impună copiilor lor. Această listă nu poate exista, deoarece fiecare tip de părinte are calităţile sale personale şi un stil de viaţă diferit. Unii părinţi sunt relativ destinşi şi consideră numai câteva limite pe care le găsesc esenţiale. Alţii sunt mult mai stricţi şi impum mai multe interdicţii. Această ultimă categorie s-ar simţi foarte incomfortabil dacă micuţul lor ar face tot ce are voie să facă copilul primei categorii de părinţi.
Am să vă încredinţez un secret. După părerea mea, limitele pe care le puneţi acţiunilor copilului nu au prea mare importanţă decât dacă sunt gândite şi logice şi par justificate atât dumneavoastră cât şi copilului.
Bine înţeles că este o greşeală, o atitudine contra naturii, să nu impui absolut nici o regulă sau limită acţiunilor unui copil.
Majoritatea părinţilor sunt perfect conştienţi de limitele pe care le impun acţiunilor copiilor, dar, deseori, se simt pierduţi când vine vorba de sentimentele acestora.
