COPILUL LA PATRU ANI
Această vârstă este marcată de dezechilibru, insecuritate şi lipsa de coordonare în aproape orice act comportamental. Copilul care părea atât de bine coordonat la trei ani, acum se poate împiedica, poate cădea şi poate să-i fie teamă de căzături. Semnele fizice ale tensiunii sunt mai frecvente: clipeşte des, îşi roade unghiile, bagă degetele în nas, îşi atinge organele sexuale, îşi suge degetele. Poate să capete şi ticuri faciale.
Devine în acelaşi timp un individ cu un simţ social foarte dezvoltat. Prieteniile contează mult, în ciuda dificultăţilor pe care le are în a se înţelege cu prietenii. În prezenţa altor copii, problemele sale reamintesc de cele pe care le avea la doi ani. Este autoritar, certăreţ şi agresiv. Părinţii sunt tentaţi să creadă că a regresat la vârsta de doi ani, în timp ce copilul acţionează dintr-un impuls care îl va împinge spre o nouă etapă stabilă şi pozitivă în dezvoltarea sa: vârsta de cinci ani. Este adevărat că un copil la vârsta de patru ani ne aduce foarte bine aminte de copilul la doi ani şi jumătate. Este subiectul aceloraşi reacţii extreme: când timid, când excitat. În această situaţie mulţi copii se (re)ataşază de diferitele ritualuri (ritualul mersului la culcare, ritualul îmbăierii, etc.) Îşi fixează atitudini rigide ( care cuprind reguli stricte şi invariabile) pentru a se îmbrăca, a mânca sau dormi. Poate să fie foarte dificil să schimbaţi şi cel mai mic detaliu. Neliniştea lor afectivă este exprimată prin lacrimi, şi nenumărate întrebări.
Vârsta de patru ani este aceea la care copilul urăşte să se joace singur. Raporturile sociale la această vârstă sunt tot timpul furtunoase şi violente. Intruşii sunt ţinuţi la distanţă. Limbajul devine mai violent. Această "vârstă" nu-şi face probleme despre părerea celor din jur. Copilul este de-a dreptul energizat. Loveşte cu piciarele, se enervează foarte repede. De asemenea nu are nici limite verbale. Este fascinat de cuvinte şi de sonoritatea lor. Pentru prima oară înţelege că există o serie de cuvinte care nu sunt pe gustul părinţilor. Marea majoritate a acestora au de la trei la cinci litere. Realizează că îşi poate enerva părinţii folosindu-le, mai ales în public. Termenii scatologici îl bucură foarte tare; va spune: "Mami şti ce vreau să mănânc azi? Carne, morcovi, îngheţată şi caca!" În acest moment va izbucni în râs. Mama prevenită, se va abţine să valorizeze aceste cuvinte prin manifestarea nemulţumirii sau prin mărirea atenţiei. Le va ignora. Aceste cuvinte vor dispare din vocabularul copilului când va atinge vârsta de cinci ani.
Copilul de patru ani este neînfrânat şi în contact cu alte persoane. Îi place să reziste la ordine sau ridicări de ton, interdicţiile îl irită, face pe interesantul, se laudă, jură. "Am să-ţi dau un pumn!" este ameninţarea sa favorită la adresa altor copii. Şi imaginaţia îi este debordantă. Acesta este unul din factorii care fac dificilă distincţia dintre real şi imaginar. Linia de demarcaţie nu îi este prea clară. Este plin de poveşti incredibile pe care le povesteşte fără nici o problemă.
Nu are simţul proprietăţii, în afară de a crede că tot ceea ce vrea îi aparţine. În orice caz, un copil la patru ani nu este mai hoţ decât este mincinos. La această vârstă confundă " a atinge" cu "a poseda". Jucăria luată de la un vecin îi aparţine deoarece se joacă cu ea. Aceasta este teoria proprietăţii la patru ani.
Dinamismul său este extraordinar iar viteza de propulsie este ridicată. Urcă şi coboară scările în fugă, aleargă prin apartament sau prin casă, trânteşte uşile. Şi viteza de alocuţiune este mare. Este vorbăreţ şi îi place să discute despre tot. Este propriul comentator al lumii înconjurătoare şi uneori propriul public.
Îi place să rostească vorbe fără sens sau să găsească rime. Părinţii avizaţi pot folosi această nouă pasiune pentru limbaj pentru a juca tot soiul de jocuri de cuvinte. Îi place în mod special umorul şi exagerările. Dacă intraţi în joc, copilul va aprecia întrebări de genul: "Nu-i aşa că ai un elefant în buzunar?"
Îi place să dramatizeze, jocul scenic şi ştie să se folosească de marionete. Va organiza în jurul său o punere în scenă interminabilă, atât în casă cât şi afară, cu ajutorul cuburilor, maşinilor, trenurilor, vapoarelor, păpuşilor.
Un copil la patru ani ne duce cu gândul la omul descris de Stephen Lea Cock, care se arunca în toaletă si apoi pleca fugind "în toate direcţiile". Cel de patru ani nu ştie niciodată precis unde merge. Marea viteză de deplasare şi structura mentală flotantă îl vor conduce pe căi diverse şi imprevizibile. Dacă îl întrebaţi ce pictează, va răspunde: "De unde să ştiu, n-am terminat încă!" Poate începe să deseneze o broască ţestoasă care se va transforma pe parcursul execuţiei în dinozaur sau în camion. Este subiectul aceloraşi rătăciri imprevizibile şi atunci când povesteşte ce a văzut.
După cum spunea Dr. Gesell, copilul poate fi: "liniştit, zgomotos, calm, imperativ, aluziv, independent, sociabil, atlet, artist, prozaic, imaginativ, cooperant, indiferent, curios, direct, plin de umor, dogmatic, stupid şi bătăuş."
Din cauza caracterului deosebit la această vârstă, copiii de patru ani trebuie trataţi cu fermitate. Părinţii slabi sau ezitanţi au mult de furcă cu ei. Copilul de patru ani se complace în variaţie. Îi trebuie schimbat adesea ritmul. O mamă avizată, va şti întotdeauna să prevadă o oarecare activitate nouă care să-l intereseze pe copil şi să-l îndepărteze de o situaţie care începe să ia o turnură urâtă. Jocurile şi comportamentul său, pot degenera cu uşurinţă în necazuri, dacă nu sunt controlate. Trebuie ca mama sau tatăl să prevină momentul în care acestea se vor produce şi să propună o nouă activitate interesantă.
Din cauza simţului social mai dezvoltat şi a faptului că prieteniile ocupă un loc mai important la patru ani decât la trei ani, putem aplica sancţiunea de a-l izola de grup. Mama trebuie să spună cam aşa: "Dacă nu te poţi juca frumos cu prietenii tăi, joacă-te singur acum. Poate că am să te las să te joci cu ei mai târziu. Mai vedem noi." În acest mod, mama îi dă ocazia să salveze aparenţele. În acest fel îşi motivează dorinţa de a-i schimba comportamentul în aşa fel încât să se poată reintegra în grup. Dacă este posibil, ar trebui să anunţe această decizie pe un ton calm, fără intonaţii autoritare.
Acesta este copilul la patru ani. Exact în momentul în care părinţii se gândesc că viaţa nu mai merită trăită alături de acest mic monstru, atinge cei cinci ani. Totul se schimbă brusc. Dezechilibrului de la patru ani îi succede echilibrul de la cinci.
