Cauze ale inadaptarii scolare
Copilul este un mic univers iar creşterea şi devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung şi sinuos,plin de urcuşuri şi coborâşuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea în toate aspectele ei.
Şcolarul mic are o personalitate în evoluţie. Adaptarea sa şcolară rezultă din felul in care se ajustează caracteristicile şi trăsăturile sale de personalitate la exigenţele şcolare din ce în ce mai mari.Pregătirea pentru o integrare şcolară reuşită, începe încă din familie,apoi continuă în grădiniţa (perioada ce premerge celei şcolare ).
Intrat in şcoală, copilul este solicitat intens intelectual, învăţarea devenind tipul fundamental de activitate. El dobândeşte o mai mare stabilitate şi un echilibru al vieţii afective.
Atitudinea faţă de şcoală, felul relaţionării cu ceilalţi, depind de \"experienţa de viaţă\"acumulată în familie, apoi continuă în grădiniţă. Intrat în şcoală, copilul este solicitat intens intelectual, învăţarea devenind tipul fundamental de activitate. El dobândeşte o mai mare stabilitate şi un echilibru al vieţii afective.
Dacă părinţii reuşesc să menţină în familie o atmosferă caldă, securizantă şi îşi modifică autoritatea într-un mod echilibrat, acest fapt va avea rezonanţe pozitive în adaptarea propriu-zisă(copilul are o stimă de sine înaltă, e încrezător în sine, responsabil).Copilul are nevoie de o ambianţă caldă, dar şi de supunere, de reguli cărora să se conformeze, stabilite în acord cu părinţii. Cumpătarea e măsura tuturor lucrurilor, o dozare optimă a căldurii afective şi autorităţii părinteşti fiind premisele unei buni adaptări a copilului. Invers, excesele în exercitarea autorităţii părinteşti, determină dificultăţi în adaptarea copilului. Un părinte prea exigent, excesiv de autoritar, îi măreşte acestuia dependenţa de el. Copilul nu se mai simte liber, este mai puţin prietenos şi spontan, va avea mari dificultăţi de maturizare. La cealaltă extremă, copiii ai căror părinţi au un control insuficient asupra lor, fiind astfel forţaţi să fie prematur autonomi, sunt dezordonaţi, mediocrii, inadaptaţi la cerinţele şcolare.
Părintele ostil şi autoritar creează copilului o supunere forţată, pasiv-agresivă. Copilul trăieşte în tensiune şi se simte respins,nefericit, inferior şi va dezvolta teama de adulţi, suspiciunea în legătură cu motivele şi comportamentele altora, va avea tendinţa să se autopedepsească şi să aibă dificultăţi de relaţionare. Părintele ostil şi cu control insuficient asupra copilului, încurajează la acesta din urmă impulsivitatea şi conduitelor dezordonate(cazul familiilor din care provin delicvenţii juvenili).
Relaţiile din familie au consecinţe în privinţa formării personalităţii copilului. Tensiunile, certurile din familie sunt traumatizante pentru copil. Trăind repetat şi intens în acele tensiuni, trebuinţa de securitate a copilului nu este satisfăcută, iar personalitatea copilului se va cristaliza dizarmonic, fapt ce îi afectează evoluţia sa şcolară. Suferinţa morală a copilului se reflectă în conduita şcolară, determinând apatie, dezinteres faţă de învăţătură, chiar respingerea faţă de şcoală sau ostilitate. Şi chiar dacă părinţii nu divorţează, ambianţa tensionată şi nesigură are consecinţe negative asupra performanţelor şcolare. Climatul afectiv joacă un rol considerabil pentru elevii emotivi.
Inadaptarea comportamentală a unor elevi vizează, în principal, tulburările de relaţionare a elevilor în cauză, cu părinţii, profesorii, colegii si încălcarea regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare. Paleta acestor tulburări este largă, cuprinzând atât modificări comportamentale mai puţin grave sub raport juridic, dar supărătoare, de tipul: minciuna, inconsecvenţa comportamentală, violenţe verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ, refuzul de a saluta diferite atitudini nonconformiste cât şi abaterile grave de la normele morale şi legislaţia penală cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, consumul de alcool sau droguri, prostituţie,etc. Profesorii se confruntă de obicei cu tulburări de conduită mai uşoare, neinfracţionale în sensul propriu al termenului, dar destul de răspândite sunt, în ultimul timp, şi abaterile severe de conduită, care cer mult timp şi efort pentru a fi eradicate(După Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa ,Psihologie socială, pag.107)
Manifestările cu caracter delictual şi cele infracţionale rezultă, de obicei, din interacţiunea unor cauze individuale şi sociale cu o serie de condiţii favorizante. Cauzele individuale, atrag atenţia atât asupra unor posibile determinări ereditare, cât şi personalităţii tânărului sub influenţa unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea în comportamentul său a unor orientări antisociale. Cauzele sociale vizează, de regulă, influenţele nocive ale situaţiilor concrete de viaţă în care s-a aflat tânărul înainte de manifestarea conduitei deviante. Condiţiile favorizante cuprind, acele împrejurări şi situaţii externe care facilitează comiterea delictului.
Noţiunea de cauzalitate nu poate fi redusă, în acest domeniu al devianţei comportamentale, la o singură cauză fundamentală, ci presupune un complex de condiţii, de acţiuni şi motivaţii particulare. Tendinţa unor specialişti de a pune un accent prea mare pe rolul factorilor sociali este combătută de alţii, care atrag atenţia asupra faptului că factorii externi acţionează întotdeauna prin intermediul condiţiilor interne, neuropsihice:\"Orice fenomen psihic este determinat în ultimă instanţă de acţiunea externă, dar orice acţiune externă determină actul psihic numai mijlocit, refractându-se prin însuşirile,stările şi activitatea psihică a persoanei care este supusă acestei acţiuni \" (Bogdan, T., 1973, pag. 17).
\" Când motivaţiile individuale devin presate, \"factorii ambientali de precipitare\" pot inspira sau declanşa actul deviant, oferind mijloacele prin care delicvenţa se perpetuează\"(Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa, Psihologie socială, pag.108)
Inadaptarea şcolară şi cauzele care o determină
Cauzele comportamentale deviante la elevi presupun prezenţa celor trei grupe de factori: tendinţele ereditare se realizează şi se manifestă întotdeauna întru-un mod diferit, în dependenţă de antecedentele dezvoltării individuale, de evenimentele copilăriei şi de mediul în care trăieşte copilul. Fiecare caz de inadaptare şcolară are o \"istorie \"proprie care impune o interpretare psiho-genetică, dinamică şi funcţională a inadaptării şcolare.
Există o serie de factori care determină apariţia conduitelor deviante în şcoli sau grădiniţe:
Factorii individuali -ţin de capacitatea personală a fiecărui elev de a reacţiona, adică de resursele personale, de bogăţia şi calitatea\"schemelor de adaptare\"astfel, unii elevi au un potenţial mai mare de adaptare, iar alţii unul mai redus. În general,
aceşti factori individuali pot fi grupaţi în două categorii:
- factori constituţionali, dependenţi de zestrea ereditară şi de structura neuro-psihică a copilului ;
- unele particularităţi ale personalităţii în formare(tulburările de caracter)
(După Andrei, Cosmovici, Iacob, Luminiţa, Psihologie socială, pag.109)
Comportamentul de neadaptare al copiilor este o consecinţă a unei labilităţi afective cu tendinţă spre emotivitate ridicată din care cauză sunt adesea blocaţi afectiv. Aceste blocaje se răsfrâng negativ asupra capacităţii de a-şi adecva optim strategiile de acţiune educativă şi asupra propriilor îndepliniri şi dezvoltări plenare a potenţialităţilor. Frecvent printre ei se semnalează copii cu anxietate şi lipsiţi de trăirea propriului succes, în cadrul activităţilor obligatorii (Coasan, Aurelia, Vasilescu, Anton, Adaptarea şcolară, pag. 35).
Determinările ereditare
Factorii ereditari se manifestă prin intermediul factorilor de mediu care favorizează sau nu exprimarea acestor potenţialităţi ereditare:
a)Deficienţele intelectuale - Întârzierile mintale sunt o premisă a devianţei comportamentale, mai ales atunci când nivelul mintal scăzut se asociază cu tulburări afective şi cu condiţii defavorabile de mediu.
b)Modificări accentuate ale vieţii afective şi ale voinţei - Dintre aceste modificări, cu un puternic substrat ereditar menţionăm : toleranţă foarte scăzută la frustrare, o pronunţată labilitate afectivă, un potenţial agresiv ridicat, indiferenţă afectivă. Elevii \"problemă \" sub raport comportamental sunt, de obicei, persoane încorsetate de egoism în interpretarea situaţiilor sociale, sunt persoane dominate de incapacitatea de a se detaşa de propriile trăiri şi tendinţe egocentrice, ceea ce le determină să creadă că au numai drepturi nu şi îndatoriri. Incapacitatea de a accepta o frustrare, un reproş sau o sugestie constructivă îi face pe aceşti elevi să recurgă la încercări de satisfacere a trebuinţelor lor egoiste pe alte căi decât cele legale. (După Cosmovici, Andrei, Psihologie socială, pag.109)
Fenomenul de agresivitate determinat de instabilitatea emotivă şi de o structură dizarmonică de personalitate de tipul psihopatii impulsive, stă la originea multor devieri comportamentale. Investigarea tendinţelor psihice ale delicvenţilor cu teste de personalitate a relevat faptul că foarte mulţi dintre minorii delicvenţi testaţi au dat răspunsuri de tip agresiv, care exprimă opoziţia şi intoleranţa deschisă a acestora faţă de reguli şi de ceilalţi din jur(După Cristescu, M., 1972, pag.178-204).
Deşi nu se poate pune semn de egalitate între caracteriali şi delicvenţi, deoarece nu toţi copii cu tulburări de caracter devin delicvenţi şi nu toţi delicvenţii au cunoscut în copilărie sau adolescenţă o fază \"caracterială\", se constată totuşi că, în numeroase cazuri ,delicvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat în structura caracterului respectivilor minori. Astfel, cercetători cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978), etc., arată că un copil caracterial se prezintă adesea, în cadrul vieţii sociale ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social .
După R. Mucchielli, \"disocializarea copilului caracterial se exprimă prin:falsă percepţie a celor din jur,absenţa aprofundării şi evaluării corecte a consecinţelor actelor comise, respingerea sarcinilor şi rolurilor propuse de părinţi sau profesori. Astfel de trăsături, care exprimă insolenţa, voluntarismul afectiv, opoziţia faţă de încercările educative ale adulţilor se obiectivează,în diferite reacţii şi acte pre delictuale, care prin cronicizare, se structurează în personalitatea tânărului, dând naştere la ceea ce se cheamă caracter deficitar\".
Factorii externi ce determină inadaptarea şcolară
- Factori psiho-pedagogici de ordin familial. Familia, prin tonalitatea şi atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală şi gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri şi tensiuni existenţi, în mediul familial vor genera în conştiinţa copilului îndoieli reticente sau reacţii de inadaptare.
- Dintre factorii familiali care pot genera tulburări comportamentale la copii sunt menţionaţi:
a)Deficite de climat familial şi de structură familială. Familia reprezintă un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează echilibrul psihologic al fiecăreia dintre părţi. Faptele de viaţă arată în acest sens, că diferitele însuşiri moral-volitive ale copilului, cum ar fi, de exemplu, iniţiativa şi fermitatea în acţiuni, curiozitatea epistemică, spiritul obiectiv de autoevaluare depind de o serie de trăsături pe care le are familia în care copilul trăieşte.
Astfel, există familii reprimatoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului şi familii liberale care dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, sunt familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială şi familii la limita integrării, nesigure, închistate, refractoare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai puţin interesante sunt aşa numitele familii active şi pasive.
În cazul celor active principala însuşire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutăţile, de a se impune, în sensul bun al cuvântului, în societate, ele încurajează formarea la membrii mai tineri ai familiei, a dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente, indolente, generează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare în lupta cu obstacolele întâlnite în activitate(După Rose, Vincent, 1972, pag. 201-217).
Părinţii formează miezul grupului familial. Absenţa temporară a unuia dintre părinţi, situaţia de deces a unuia dintre părinţi sau a ambilor părinţi reprezintă condiţii cu răsunet diferit asupra mediului familial şi al echilibrului psihic al copilului. În familia adoptivă, alcătuită de obicei din ambii părinţi mai vârstnici şi dintr-un singur copil, înfiat sau luat sub ocrotire, întreaga afecţiune se îndreaptă de regulă spre acest copil, înfiat sau luat sub ocrotire. Săturat şi plictisit de atâta atenţie, copilul va adopta atitudinea minimei rezistenţe faţa de greutăţi, faţă de efort. În familiile disociate, deseori cei doi părinţi, deşi despărţiţi revendică, în aceeaşi măsură copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui şi să-l instige împotriva celuilalt, pentru a-l compromite. Impresionate sunt în această privinţă cazurile acelor copii deveniţi confidentul unuia sau altuia dintre părinţi : aflaţi în postura de consolator, de \"suport afectiv\" al unuia dintre copii, aceşti părinţi îşi dau seama de prăbuşirea condiţiilor securităţii vieţii lor de familie ceea ce-i face să devină blazaţi şi neîncrezători în oameni. În cazul copiilor orfani sau abandonaţi care se află în grija asistenţei publice, cu toată atenţia care li se acordă aici, le lipseşte tocmai mediul familial afectiv. De aceea, din rândul acestora se detaşează, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat în continuă căutare de afectivitate, de încredere şi înţelegere din partea celor din jur. Familiile reconstituite din persoane divorţate, cu copii rezultaţi din căsătorii anterioare, vin de obicei cu principii şi deprinderi de educaţie total diferite, fapt ce poate favoriza o atmosferă de nesiguranţă şi nelinişte sau apariţia unor conflicte şi tensiuni fie între părinţi, fie între părinţi şi copii. O situaţie specială o reprezintă acele familii cu o ambianţă a căminului apăsătoare, ca rezultat al unor certuri continue dintre părinţi. Aceste familii creează un mediu nefavorabil dezvoltării psihice normale a copilului: o atmosferă familială prea tristă sau prea agitată, caracterizată prin certuri, injurii, se răsfrânge în sens negativ asupra psihicului copilului, provocându-i tulburări emoţionale puternice. (După Banciu, D., Rădulescu, 1987)
b)Copilul şi divergenţele educative dintre membrii adulţi ai familiei. Este ştiut că mediul familial nu se limitează strict la membrii grupului familial nuclear(adică numai la părinţi si copii).Cel mai adesea si alţi adulţi, cum ar fi :bunici, mătuşi, unchi, veri, vecini iau parte, in mod permanent sau doar din când in când la viata familiei respective. Aceste persoane pot să joace un rol important influenţând, in unele cazuri, natura relaţiilor copilului cu părinţii. Ceea ce complică pedagogia familială - arată Andrei Berge -, este numărul de jurisdicţii cărora trebuie sa li se supună copilul. Sunt familii in care cea mai mica măsură de ordin educativ stârneşte strigatele de indignare ale bunicilor, unchilor, mătuşilor, prietenilor etc.,care îşi prezintă opiniile , se contrazic, reproşează severitatea sau indulgenţa,sugerează sisteme şi soluţii salvatoare. Copiii mici sunt meşteri mari când este vorba sa profite de aceste divergente pentru a se elibera de orice regulă (1969,pp.60-61).
De cele mai multe ori, bunicii constituie o sursă de experienţă bogată şi preţioasă pentru copil. Astfel, pentru copiii dintr-o familie numeroasă, bunicii oferă acel ,,surplus de cămin'',care completează şi întregeşte mediul familial propriu-zis şi în care fiecare dintre copii se bucură de o atenţie egală. Copilul gelos, care consideră că alt copil i-a luat locul în inima părinţilor săi, vine la bunici, unde găseşte un loc de refugiu. Este adevărat însă că uneori bunicii se arată deosebit de protectori si de îngăduitori cu nepoţii, ocrotindu-i şi apărându-i de pedepsele părinţilor lor şi atunci când nu ar trebui. Astfel, bunicii preia îngăduitori, care permit copilului să se
manifeste oricum, ,,educă'' nepoţi prea alintaţi, obraznici.
c) Grupul fratern. Este cunoscut faptul că, în familie, copilul suferă influenţa nu numai a membrilor adulţi, ci şi a celorlalţi copii. Aceste influente depind de numărul copiilor in familie, de vârsta şi sexul fiecăruia şi de poziţia copilului în colectivul familial. Adesea, în sânul familiei îşi fac simţită prezenţa, printre copii unele grupuri ostile: cel al copiilor mici împotriva celor mari, al fetiţelor împotriva băieţilor, al fraţilor împotriva verilor etc.. Faptele de viaţa arată că, de cele mai multe ori, conflictele dintre fraţi sunt determinate de poziţia copilului pe scara vârstei. Cel mai mare, care a avut la un moment dat totul trăieşte, din momentul apariţiei următorului copil cu care trebuie sa împartă dragostea părinţilor, un \"complex de detronare\" (A. Adler) şi puternice sentimente de gelozie. El poate ajunge chiar să creadă că este ignorat, respins de părinţi. ceea ce-l va face să-şi urască fratele mai mic, să se închidă în sine şi să-şi neglijeze obligaţiile şcolare. Copilul cel mai mic din familie ocupă şi el o poziţie destul de primejdioasă în colectivul familial. El ajunge în situaţia de a fi răsfăţatul familiei, fiind înconjurat de cele mai calde sentimente de duioşie şi dragoste din partea părinţilor. În felul acesta, el poate deveni impulsiv si obraznic în relaţiile cu cei din jur. Fraţii lui mai mari sau cei intermediari de obicei nu-l iubesc asociindu-se pentru a-l exclude din grupul lor sau pentru a rezista mai bine în fata presiunilor părinţiilor.
Problemele cele mai mari pentru viaţa grupului familial le are copilul ,,unic'' care este destul de des un \"copil-problemă \" în şcoală.
Răsfăţul continuu îl transformă pe copilul unic intr-un mic tiran al familiei, pe cât de iraţional şi capricios, pe atât de temut şi de imprevizibil în reacţii, în raport cu ceilalţi din jur.
d)Dezacordul între cerere şi ofertă.
Părinţii trebuie să facă dovada unui simţ al măsurii în atitudinea şi exigenţele preconizate faţă de copil, dublat de capacitatea de a prevedea reacţiile şi stările interne ale copilului, apărute atunci când iau o măsură educativă. Exigenţele exagerate, manifestate de unii părinţi faţă de copii lor, favorizează eşecurile şi inadaptarea şcolară, provoacă,, intoxicaţii intelectuale'', generatoare de irascibilitate şi chiar agresivitate in raport cu sarcinile şcolare. Defectele copilului reprezintă partea vizibilă a unui conflict profund dintre părinte si copil: ,, Un defect nu este o imperfecţiune esenţială a fiinţei, ci un mod deosebit şi aberant de a acţiona la exigentele lumii exterioare''.
Defectul sădeşte o dificultate de adaptare [.] un copil dificil este aproape întotdeauna un copil care are anumite dificultăţi''.(A. Berge, Defectele copilului)
Factorii psiho-pedagogici de ordin şcolar:
Mediul şcolar poate prezenta uneori influenţe psiho-pedagogice negative, care să determine fenomene de inadaptare şcolară la elevi.
1. Sub şi supraaprecierea capacităţilor reale ale elevului
Un factor deosebit de important al reuşitei şcolare a elevului îl reprezintă încrederea lui în forţele proprii.
Când exigenţele profesorului faţă de un elev considerat sub mediocru, sunt superficiala şi formale, învăţarea elevului respectiv devine formală şi mecanică. Sarcinile şcolare prea uşoare au ca efect stabilirea energiei nervoase şi stingerea intereselor de cunoaştere. Ne stimulat de către profesor, elevul în cauză va deveni tot mai pasiv şi indiferent în timpul orelor, trecând treptat în rândul elevilor rămaşi în urmă la învăţătură. În cazul în care profesorul îşi va exprima în mai multe rânduri neîncrederea în capacităţile acestuia de a se îndrepta în viitor, elevul respectiv va începe să se convingă tot mai mult de \"adevărul\" celor spuse de profesor, dând răspunsuri din ce în ce mai nesigure şi obţinând rezultate tot mai slabe. \"Incapacitatea\" acestui elev se înscrie în categoria deficienţelor \"didascogene\" create de profesor prin ignorarea, uneori fără voia lui, a efectelor psihologice pe care le au aprecierile verbale şi autoritatea profesorală (După Pavelco, V., 1962, pag. 132).
Ca efect al supraaprecierii şi a încrederii deosebite pe care o manifestă în capacităţile unui elev, profesorul supraîncarcă intelectual, elevul în cauză fiind nevoit să facă mereu faţă unei disproporţii, de ordin intensiv şi calitativ, între sarcinile şi cerinţele care-i sunt puse în faţă si propria rezistenţă nervoasă. Acest dezacord între\" cerere \" şi \" ofertă \" îl poate determina pe elev să acţioneze fie prin protest şi respingere a exigenţei, fie printr-o îndeplinire formală a acestuia.
b) Dezacordul asupra motivaţiilor conduitei elevului. Între profesor şi elev pot să apară dezacorduri importante cu privire la motivele reale care explică reuşitele sau nereuşitele sale şcolare, astfel, în timp ce profesorul atribuie comportamentul elevului un motiv pe care el, ca educator, îl consideră real, elevul în cauză nu se arată de acord cu motivele ce i se atribuie în legătură cu o faptă săvârşită de el şi, în consecinţă, respinge măsurile luate de profesor împotriva lui. Acest dezacord şi protestul lăuntric pot duce la apariţia sentimentului elevului că este victima unei nedreptăţi sau a unei neînţelegeri, precum a convingerii sale că pedeapsa la care a fost supus este nemeritată. Adesea, văzând că nu este înţeles, elevul poate să se închidă în sine şi să refuze să dea explicaţii. Dacă asemenea cazuri se repetă, apare la elevul respectiv aşa numitul fenomen de \"rezistenţă interioară \" ( După Salvina, L.S.), în virtutea căruia elevul, deşi înţelege bine şi poate să facă ceea ce-i cere profesorul, nu-şi însuşeşte această cerinţă şi se încăpăţânează să nu o mai duca la îndeplinire. În aceste cazuri contactul dintre profesor şi elev se întrerupe,iar înţelegerea reciprocă dispare. Dacă un elev nu-şi pregăteşte o perioadă de timp lecţiile sau şi le pregăteşte în mod neglijent, este etichetat de profesor ca un elev leneş. Lenea de care dă dovadă un elev la un moment dat în activitatea sa poate să fie o lene de \" ocazie\" sau o lene \"din naştere\"(După Alfred Binet, 1975, pag. 217-222). Lenea de ocazie este tranzitorie, accidentală, fiind determinată de un eveniment neplăcut.
La leneşul din naştere există un defect iniţial în preocuparea pentru muncă. Acest elev este apatic din fire, ceea ce se constată din insensibilitatea sa faţă de stimulii obişnuiţi , în consecinţă el este indiferent la orice. Dezacordul îl face pe elev să devină leneş cu adevărat, el extinzându-şi resentimentele de la persoana profesorului la disciplina pe care o predă, şi chiar asupra activităţii şcolare în general .
Principalele manifestări ale hiperactivităţii şi cauzele care le determină
Copii cu hiperactivitate prezintă manifestări mai intense în cel puţin trei domenii importante şi atrag atenţia prin:
a)Dificultăţi de atenţie şi de concentrare:
- deseori nu observă detaliile, iar în realizarea temelor de acasă sau a altor activităţi fac greşeli datorate neatenţiei
- de multe ori întâmpină dificultăţi când trebuie să-şi menţină atenţia concentrată la teme sau la joc, pentru un timp mai îndelungat
- de cele mai multe ori când alţii îi vorbesc dă impresia că nu ascultă
- de multe ori nu urmează întru totul cerinţele celorlalţi şi nu pot finaliza temele sau celelalte activităţi
- pierde adesea obiecte care sunt necesare realizării temelor sau activităţilor ( jucării, creioane, cărţi )
- se lasă uşor distraşi de stimuli exteriori
- este uituc în activităţile zilnice
b)Comportamente impulsive:
- deseori răspunde fără să aştepte ca întrebarea să fie complet formulată
- are dificultăţi în a-şi aştepta rândul la joc sau în alte activităţi de grup
- deseori vorbeşte foarte mult, fără să îi pese de constrângerile sociale
c)Hiperactivitatea ( agitaţie evidentă)
- deseori îşi mişcă mâinile şi picioarele sau nu îşi găseşte locul pe scaun
- de multe ori se ridică în clasă sau în alte situaţii în care acest comportament nu este adecvat
- are dificultăţi când trebuie să se joace sau să facă alte activităţi în linişte
- de multe ori este agitat şi are o activitate motorie exagerată, care nu poate fi influenţată prin reguli sociale sau prin observaţiile părinţilor
Dacă copilul este neliniştit, impulsiv şi are probleme de concentrare nu înseamnă neapărat că suferă de o tulburare hiperactivă, deoarece aceste manifestări pot apărea şi în cadrul altor tulburări cum ar fi:
3 aspecte comportamentale tranzitorii specifice vârstei, care pot apărea la copii activi ;
4 tulburări psihice şi probleme de învăţare;
5 suprasolicitare şcolară;
6 subsolicitare şcolară;
7 manifestări de hiperactivitate induse de medicamente;
8 manifestări de comportament de tip opozant ;
9 nelinişte şi probleme de concentrare la copii cu anxietate;
10 nelinişte şi probleme de concentrare la copii cu dispoziţie depresivă şi cu tulburări emoţionale .
Cauzele manifestărilor de tip hiperactiv :
3 tulburări funcţionale ale creierului declanşate de complicaţii în timpul sarcinii, naşterii sau în perioada de sugar, factori ereditari, componente ale alimentaţiei.
4 factorii de mediu - condiţiile de familie, de la grădiniţă şi de la şcoală.
Manifestări comportamentale opozante şi cauzele determinante
Copiii cu manifestări comportamentale opozante au dificultăţi în respectarea regulilor importante, in comparaţie cu cei de aceeaşi vârstă, dar fără probleme. Manifestările opozante şi depresive sunt până la un punct parte componentă a unei dezvoltări normale, existând anumite faze în care aceste manifestări sunt mai pregnante.
Caracteristicile tulburării comportamentale opoziţionale sunt:
1 Au crize neobişnuite şi puternice de furie sau se enervează repede comparativ cu copii de aceeaşi vârstă;
2 Se ceartă des cu adulţii ;
3 Frecvent se împotriveşte în mod activ regulilor sau cerinţelor adulţilor sau refuză să le urmeze;
4 Îi agresează pe ceilalţi în mod intenţionat;
5 Atribuie altora vina pentru greşelile proprii ;
6 Sunt des iritaţi sau se lasă uşor provocaţi de ceilalţi;
7 Sunt în mod frecvent gălăgioşi şi se enervează uşor;
8 Sunt frecvent răutăcioşi şi dornici de răzbunare.
Diagnosticarea unei tulburări de tip opoziţional poate fi realizată doar de un specialist. La fel ca şi în manifestărilor hiperactive, cauzele comportamentelor opoziţionale sunt multiple. În timp ce în cazul manifestărilor de hiperactivitate se accentuează rolul factorilor biologi, în cazul manifestărilor opoziţionale se subliniază rolul factorilor psihosociali. În relaţia cu cauzele manifestărilor de hiperactivitate, cercul vicios al acestora poate să apară si în familiile copiilor cu manifestări opoziţionale: părinţii si copiii sunt surprinşi intr-un cerc de continue avertismente, mustrări, nemulţumiri, ignorare reciprocă, intenţionată, ameninţări.
Motivele care determină un astfel de cerc vicios sunt:
1 Trăsăturile temperamentale nefavorabile ale copilului;
2 Manifestările hiperactive ale copilului;
3 Faze critice de dezvoltare;
4 Probleme fizice şi psihice ale părinţilor;
5 Probleme în familie;
6 Probleme în afara familiei.
Dacă la un copil se observă comportamente agresive si opoziţionale ce se manifestă pe o perioadă mai lungă de timp, se recomandă evaluarea de către un specialist .Un risc mai ridicat spre o evoluţie nefavorabilă îl au copiii care se remarcă de timpuriu prin agresivitate, precum şi copiii care manifestă comportamente opoziţionale nu doar în familie, ci şi în grădiniţă,la şcoală,sau în timpul liber. În general la copiii cu comportamente opoziţionale şi agresive evoluţia este problematică şi nefavorabilă, dacă nu se i-au masuri în vederea educaţiei şi a reabilitării.
