Batrânica însa nu sedea numai acasa, ci în fiecare dimineata îsi lua cârja si-o pornea, sontâc-sontâc,în padure. Acolo, se apuca de o multime de treburi, cum nu te-ai fi asteptat de la o femeie pe care o gârbovisera anii: aduna iarba pentru gâste, culegea poame salbatice si, încarcata cu toata aceasta povara, o pornea spre casa.

Cine ar fi vazut-o încarcata asa si-ar fi putut zice în sinea lui c-o sa cada, doborâta de greutate, da’ batrânica era zdravana si ajungea mereu cu bine acasa. Si daca se întâmpla sa se întâlneasca cu vreun drumet, îi spunea cu blândete în glas:

- Buna ziua, cumetre draga, frumoasa vreme mai e astazi! Da’ ce te uiti asa? Te miri cum de pot cara-n spate atâta iarba? Oare nu-i dat fiecaruia sa-si poarte povara-n spinare?...

Vezi însa ca oamenilor nu le facea placere s-o întâlneasca si se fereau din calea ei, facând ocol. Si daca se întâmpla ca vreun gospodar sa treaca cu feciorul lui pe lânga dânsa, odata îl vedeai ca-i sopteste baiatului la ureche:

- Fereste-te de baba asta, ca-i o vrajitoare tare vicleana!...

Într-o dimineata se întâmpla sa treaca prin acea padure un flacau tare frumusel. Si-n timp ce mergea el asa, soarele stralucea în înalt, pasarile cântau pe întrecute, s-un vânticel racoros adia prin frunzis.

S-ar spune ca întreaga fire era la fel ca si drumetul, plina de bucurie si de voiosie. În drumul lui, feciorul nu întâlnise picior de om când, deodata, numai ce-o vazu pe batrâna stând în genunchi si cosind iarba. Pesemne ca venise cam de multisor acolo, ca sortul îi era plin cu iarba, iar alaturi mai avea doua cosuri cu mere si pere padurete.

- Bine, matusica, da’ cum poti sa cari toate astea singura? se mira flacaul.
- Trebuie sa le car, voinice draga, raspunse ea. Odraslele de bogatasi n-au de ce sa se osteneasca asa, da’ eu n-am încotro! Ca taranul are o vorba înteleapta: „Nu te uita înapoi ca ti s-a strâmbat spinarea, ca degeaba, te uiti!” Si vazându-l ca se opreste, batrânica adauga: N-ai vrea sa ma ajuti? Ai înca spinarea dreapta cum e bradul si picioarele zdravene, asa ca n-are sa-ti fie greu. Si nu te teme, ca mi-e coliba tare aproape, colo, în dosul muntelui. Nu-ti trebuie mult ca sa ajungi la ea...

Flacaului i se facu mila de batrâna si-i spuse:

- Bine, matusica, o sa-ti duc eu povara! Nu-i vorba ca-s fiu de nobil, da’ uite c-o sa-ti arat ca stiu sa car la fel de bine ca si taranii...

- Daca te încumeti sa-ncerci, atunci încearca! - spuse batrânica. Da’ sa stii ca vreo ora de drum tot o sa ai de facut. Da’ ce importanta are asta pentru un voinic ca tine! Si sa nu uiti ca trebuie sa cari si cosurile alea doua, cu mere si cu pere...

Când auzi ca-i vorba de-o ora de mers, flacaul sovai oleaca, dar batrânica nu-i mai dadu drumul, ci-i si puse în spinare legatura cu iarba si-n fiecare mâna câte un cos.

- Vezi ce usor e? zise ea.
- Ba nu e usor deloc! raspunse flacaul.

Si se strâmba de durere, ca legatura era grea de parca ar fi avut în ea numai bolovani, iar merele si perele atârnau ca plumbul.

- Of, nu mai pot sa suflu! se tângui el.

Flacaul vru sa-si dea jos povara, dar batrânica nici nu vru sa auda de asa ceva.

- Ia te uita, zise ea batjocoritoare, domnisorul nu vrea sa care ceea ce eu, o femeie batrâna, am carat de atâtea ori! Sa te lauzi vad ca stii, da’ când vine vorba de treaba serioasa, vrei sa dai bir cu fugitii, hai?... Ei, domnisorule, cu mine nu-ti merge!... Ce mai stai pe gânduri? Întinde-o la drum, ca nu-ti ia nimeni legatura din spinare!...

Cât timp a fost drumul drept, flacaul a purtat povara destul de bine, dar când au început sa urce muntele si pietrisul li se rostogolea sub picioare la tot pasul, de parca ar fi fost însufletit, puterile nu-l mai ajutara. Sudoarea îi curgea gârla pe frunte si i se scurgea pe spinare în broboane când calde, când reci.

- Matusica, ma simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasa-ma sa ma odihnesc un pic, ca de nu, am sa cad din picioare!..
- Nici prin gând nu-mi trece! spuse batrânica. Când om ajunge acasa, o sa te odihnesti cât ai sa poftesti, da’ acum porneste-o la drum!...

- Matusa, îmi pare ca te cam întreci cu gluma! zise feciorul de vita aleasa. Si, mâniat la culme, vru sa zvârle din spinare povara. Dar oricât se suci si se rasuci, nu putu sa scape de ea...

În acest timp, batrâna chicotea si topaia, plina de voiosie:

- Nu te mânia, draga domnisorule, ca te-ai rosit la fata ca o creasta de cocos!...Si nu mai fi nici nerabdator! Poarta-n spinare legaturica si când om ajunge acasa, o sa-ti dau si un bacsis pe cinste!...

Acum, flacaul n-avea de ales si fu nevoit sa se supuna. Si, târâs-grapis, o lua pe urma batrânei, vaicarindu-se la tot pasul. Între timp, batrânica parea ca devine tot mai sprintena, iar povara flacaului se facea tot mai grea. Si deodata, când flacaul nici nu se astepta, baba facu un salt si, tusti!, sari pe legatura de fân si se cocota în vârful ei. Ei, dragilor, cât era de sfrijita, atârna mai greu decât cea mai voinica femeie!...

Flacaului începura sa-i tremure genunchii de-atâta greutate, dar nu era chip sa se opreasca nici macar cât sa-si traga sufletul... De îndata ce-l vedea ca se opreste, batrânica îl si lovea peste picioare c-o joarda sau cu un manunchi de urzici. Urca el muntele ca vai de el, si tocmai când simtea ca-i sleit de oboseala si c-o sa pice jos, ajunse, în sfârsit, la coliba batrânei.

Când o zarira pe batrâna, un cârd de gâste îsi desfacura aripile si, întinzându-si gâturile, alergara s-o întâmpine, gâgâind de zor. În urma lor, c-o nuielusa în mâna, venea o cumatra mai în vârsta, înalta si lata-n spate, cu o fata urâta ca moartea.

- Mama, îi spuse ea batrânei, nu cumva ai patit ceva de-ai întârziat atât de mult?

- N-am patit nimic, fetita mea, raspunse batrâna. Dimpotriva, domnul asta a fost atât de binevoitor si mi-a dus povara. Si, închipuie-ti, când m-am simtit obosita, m-a luat si pe mine-n cârca!... Si asa s-a facut ca drumul nu mi s-a parut lung deloc, si-am fost veseli, si-am glumit tot timpul.

Când îsi termina vorbele, batrâna se dadu jos din spinarea flacaului. Apoi îi lua si legatura din spate, si cosurile din mâini si, privindu-l foarte prietenos, îi spuse:

- Acum, asaza-te pe banca asta din fata usii si odihneste-te. Ti-ai meritat pe deplin rasplata si n-o sa întârzii sa ti-o dau. Apoi grai catre pazitoarea gâstelor: Du-te în casa, fata mea, ca nu se cade sa ramâi singura cu un tânar! La urma urmelor, de ce sa pui untdelemn peste foc? Mai stii ca nu se îndragosteste de tine?...

Flacaul lua seama la vorbele batrânei, dar nu stiu daca sa plânga sau sa râda. „Asa comoara, îsi spuse el în sinea lui, chiar de-ar fi mai tânara cu vreo treizeci de anisori si tot nu mi-ar misca inima!”

În acest timp, batrâna îsi alinta si-si mângâia gâstele de parca ar fi fost copiii ei. Apoi, o chema pe fiica-sa si intrara-n casa. Flacaul se întinse pe banca, la umbra unui mar salbatic, si cata-n jur. Aerul era blând si molcom si cât vedeai cu ochii se întindea o pajiste verde, plina cu ghiocei, cimbrisor salbatic si zeci si zeci de alte soiuri de flori. Prin mijlocul gradinii curgea un pârâu limpede precum clestarul, în care se rasfrângeau razele soarelui, si pe undele lui se preumblau în sus si-n jos gâstele albe.

„E foarte placut pe aici, se gândi el, da’ sunt atât de trudit, ca de-abia îmi tin ochii deschisi!... N-ar fi rau de-as atipi un pic... Numai de n-ar veni un vânt sa-mi spulbere picioarele, ca le simt moi si usoare ca iasca!”

Apoi, închise ochii si adormi. Dormi el un pic si numai ce veni batrâna sa-l trezeasca. Si, zgâltâindu-l, îi spuse:

- Scoala-te, ca aici nu mai poti ramâne! Recunosc ca te-am facut sa-ti scoti oleaca sufletul pe urcusul acela, dar viata nu ti-ai pierdut-o. Iar acum am sa-ti dau rasplata. De bani sau de bunuri stiu ca n-ai ne­voie, asa ca o sa-ti daruiesc cu totul altceva.

Si zicând aceasta, îi întinse un sipetel faurit dintr-un singur smarald.

- Pastreaza-l bine, adauga ea, ca o sa-ti aduca mult noroc!

Flacaul sari în sus de bucurie si se simti iarasi în puteri si plin de voie buna. Si dupa ce-i multumi batrânei pentru dar, o porni la drum, fara ca macar sa arunce o privire catre fata babei. Merse el ce merse, cale lunga, nu gluma, si-n urechi tot îi mai venea din departare gâgâitul vesel al gâstelor.

Flacaul fu nevoit sa rataceasca vreme de trei zile prin afundul acelui codru si-n cele din urma gasi un drumeag care-l scoase afara din padure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, si ajunse într-o cetate mare. Si cum nu cunostea pe nimeni, îl dusera în palatul împaratesc, sa se înfatiseze mariilor-lor. Si asa se facu de intra el în sala tronului, unde împaratul si împarateasa sedeau pe jilturile domnesti, înconjurati de curteni. Flacaul înainta pâna-n fata tronului si, lasându-se pe un genunchi, scoase din buzunar sipetelul de smarald si-l depuse la picioarele împaratesei. Maria-sa îl ruga sa se ridice, iar el îi întinse sipetelul.

Cum îl deschise si privi în el, împarateasa se prabusi la pamânt, fara simtire. Daca vazu maria-sa una ca asta, pe data porunci ca flacaul sa fie dus în temnita. Dar chiar în aceeasi clipa împarateasa deschise iarasi ochii si striga sa i se dea drumul, ca n-are nicio vina. Apoi, porunci ca toata lumea sa iasa afara, fiindca are o vorba de taina cu flacaul.

De îndata ce împarateasa fu numai cu el, începu sa plânga amarnic si-i spuse:

- La ce bun toate onorurile si stralucirea care ma înconjoara, daca-n fiecare dimineata ma trezesc cu inima grea si plina de durere!...

Am avut trei fiice, iar cea mai tânara era atât de frumoasa, ca toata lumea o privea ca pe o minune nemaivazuta. Era alba ca zapada, rosie ca marul pârguit, iar parul îi stralucea ca razele de soare. Când se întâmpla sa plânga, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai margaritare si nestemate.

Si ce crezi, când împlini fata cincisprezece ani, împaratul trimise sa le cheme pe tustrele fetele sa se înfatiseze mariei-sale, de fata cu toata curtea. Ar fi trebuit sa fii acolo, ca sa fi vazut ce ochi au cascat cu totii când a intrat cea mai tânara: parea c-a rasarit soarele!... Si împaratul grai:

- Fiicele mele, nu stiu când îmi va suna ceasul din urma si de aia vreau sa hotarasc astazi ce o sa primeasca fiecare dintre voi dupa moartea mea! Stiu ca toate ma iubiti, dar aceleia care ma iubeste cel mai mult i se cuveni, pe drept, partea cea mai însemnata a împaratiei.

Atunci fiecare dintre fete îi spuse ca ea îl iubeste cel mai mult.

- Prea va pripiti cu raspunsul! grai împaratul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rând, sa-mi spuna cum ma iubeste? Dupa asta o sa-mi dau seama singur care dintre voi nutreste fata de mine cele mai alese sentimente.

Si atunci spuse fata cea mare:

- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zaharul cel mai dulce!

Iar a doua zise asa:

- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasa!
Vezi însa ca mezina tacea chitic.

Atunci maria-sa o întreba:

- Da’ tu, copila mea draga, ia spune-mi: cât de mult ma iubesti?

- Nu stiu! raspunse fata. Dragostea ce ti-o port n-o pot asemui cu vreun lucru!

Dar împaratul nu se multumi cu raspunsul domnitei, ci starui ca fata sa-i arate negresit cât de mult îl iubea. Si-ntr-un sfârsit, ea spuse:

- Oricât de buna ar fi o mâncare, de nu-i sarata, nu-mi face nicio placere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, asa cum iubesc sarea-n bucate!”

Când auzi împaratul vorbele fetei, se mânie foarte tare si spuse cu naduf:

- Daca doar atât ma iubesti, cât sarea, apoi tot cu sare îti va fi rasplatita si dragostea!”

Apoi îsi împarti împaratia între cele doua fete mai mari, iar mezinei îi lega de spate un sac plin cu sare, si o alunga de la palat. Doi slujitori fura nevoiti s-o însoteasca pâna-n adâncul unei paduri salbatice. Ne-am rugat cu totii de maria-sa sa se îndure si s-o ierte, dar n-a fost chip sa-l îmblânzim.

Nici nu se poate descrie în cuvinte cât a mai plâns fata când a fost obligata sa ne paraseasca... Si tot drumul l-a presarat cu margaritare câte i-au curs siroaie din ochi.

Putin dupa asta, împaratului i-a parut tare rau ca si-a pe­depsit fiica atât de crâncen, si-a trimis slujitorii s-o caute pe biata copila în toata padurea, dar nimeni n-a mai putut s-o gaseasca. Când ma gândesc c-au sfisiat-o fiarele salbatice, nu mai stiu ce sa fac de mâhnire...

Câteodata ma mângâi cu nadejdea ca mai e înca-n viata, ca s-a aciuat în vreo pestera sau ca a gasit adapost la niscaiva oameni milostivi. Când am deschis sipetelul dumitale de smarald si-am gasit înauntru un margaritar aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ti poti da seama cât de mult mi s-a tulburat inima si mi-a sângerat!... Parca as fi vazut-o iarasi în fata, varsând lacrimi amare ca trebuie sa plece!... Spune-mi, cum ai ajuns în stapânirea acestui sipetel?

Flacaul de vita aleasa prinse a povesti în ce chip îl primise de la batrâna ce traia-n codrul de necuprins. Si mai adauga ca baba nu i s-a parut a fi o femeie cumsecade, fiindca se vedea din toate purtarile ei ca e o vrajitoare. Cât despre domnita, nici nu-i fusese dat s-o vada si nici nu auzise despre ea nimic!...

Dupa ce-si termina flacaul povestirea, împaratul si împarateasa luara hotarârea sa plece spre acel codru si sa încerce sa vorbeasca cu batrâna. În sinea lor gândeau ca acolo unde a fost gasit margaritarul, vor putea afla vesti si despre fiica lor...

Acum, trebuie sa va spun ca-n acest timp batrâna statea în coliba ei si torcea la roata de tors. Se întunecase de-acum si un vreasc, care abia mocnea în vatra, împrastia o lumina slaba.

Deodata, de afara se auzi o larma mare: se întorceau gâstele de la pascut si scoteau gâgâiturile lor ragusite. Putin dupa aceea, intra-n casa si fata si-i dadu binete maica-si. Batrâna însa de-abia îi raspunse si se multumi sa dea doar din cap de câteva ori.

Fata se aseza lânga ea si, luându-si roata de tors, începu sa rasuceasca firul atât de sprinten, de parca ar fi fost în anii fragezi ai tineretii. Statura ele asa cam vreo doua ceasuri bune, fara sa scoata vreun cuvânt, si-n timpul asta numai cele doua roti de tors îsi vorbeau, îngânându-se...

În cele din urma, ceva se auzi fosnind pe la fereastra si doi ochi ca para se holbara înauntru. Era o bufnita batrâna care striga de trei ori: „uhu-huu!” Batrâna ridica privirea de la roata de tors si apoi spuse:

- E timpul, fetito, sa te duci sa-ti vezi de treburi!

Auzind-o, fata îsi lasa lucrul si iesi afara. Încotro se îndrepta oare? O lua peste câmp si merse departe, tot mai departe, pâna când ajunse într-o vale larga. Si într-un sfârsit, se opri la un izvor lânga care se înaltau trei stejari batrâni.

Între timp, luna iesise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, si era atâta lumina, ca puteai zari si un ac. Si, ce sa vezi, odata îsi scoase fata de pe fata pielea cea vesteda si, aplecându-se la izvor, începu sa se spele... Când fu gata, muie si pielea în apa si apoi o întinse pe iarba, sa se usuce si sa se albeasca la lumina lunii.

Ei, dragilor, cât de schimbata era acum fata! Asa ceva nu v-a fost voua dat sa vedeti niciciodata!...

Când lasa sa-i cada coada de par cenusiu, odata se revarsa pe umeri un par balai ca razele de soare. Si era atât de bogat parul acesta nou, ca o învalui toata, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, stralucitori ca stelele de pe cer si obrajii trandafirii, ca floarea de mar.

Vezi însa ca fata cea frumoasa era tare mâhnita. Si, asezându-se pe marginea fântânii, începu sa plânga amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi si se rostogolea printre valurile bogate de par balai, pâna picau la pamânt...

Astfel sedea ea acolo, si multa vreme ar fi ramas asa, adâncita-n mâhnirea ei, daca în ramurile unui copac din apropiere nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Asa o spaima o cuprinse pe fata ca, tremurând ca frunza, o lua la goana spre casa. Se nimeri ca tocmai atunci batrâna statea-n prag si fata vru sa-i povesteasca ceea ce i se întâmplase, dar batrâna râse usurel si-i spuse prietenos:

- Stiu tot, fata mea!

Apoi o duse în odaie si aprinse alt vreasc. Dar nu se mai aseza la roata de tors, ci scoase o matura si începu sa mature presurile si sa frece dusumeaua c-o cârpa.

- Totul trebuie sa fie curat ca lacrima si-n cea mai mare ordine! grai ea catre fata.
- Bine, mama, vru sa stie fata, da’ de ce începi treaba la o ora asa de târzie? Ce-ai de gând?

- Da’ ce ora este? întreba batrâna.
- Nu-i înca miezul noptii, raspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.
- Oare nu te-ai gândit, continua batrâna, ca se îplinesc trei ani de când ai venit la mine? A trecut timpul cât ti-a fost îngaduit sa stai aici si de-acum nu mai putem ramâne împreuna.

Când o auzi ce spune, fata se înspaimânta grozav si începu sa se vaicareasca:

- Vai, draga mama, vrei sa ma izgonesti?... Unde sa ma duc? Ca doar n-am nici patrie, nici prieteni spre care sa ma îndrept!... Am facut mereu tot ce mi-ai cerut si niciodata n-ai fost nemultumita de mine. Nu ma izgoni de-aici!...

Vezi însa ca batrâna nu vru sa-i dezvaluie fetei ce o astepta...

- Eu mai ramân aici o vreme, îi spuse ea fetei, da’ , când o fi sa plec, trebuie sa las casa curata... Si-acum, nu ma mai bodogani, ca ma încurci la lucru!... Iar în privinta ta, fii fara nicio grija, o sa gasesti un acoperis sub care sa te poti adaposti, si-o sa fii multumita cu simbria pe care ti-o vor da.

- Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat! starui mai departe fata.
- Un singur lucru îti spun: sa nu ma mai stingheresti de la treaba!... Hai, înceteaza odata cu întrebarile si du-te în odaia ta! Ia-ti pielea cea vesteda de pe obraz si îmbraca-ti rochia de matase pe care-o purtai când ai venit aici. Si-apoi ramâi în camera ta si asteapta pâna ce te-oi chema!

Si-acum, dragilor, sa ne întoarcem iarasi la împaratul si împarateasa care au plecat, împreuna cu flacaul de vita aleasa, s-o caute pe batrâna ce-si ducea viata-n pustietatea aceea necalcata de picior omenesc.

Au mers ei ce-au: cale lunga, nu saga, si-n timpul noptii s-a întâmplat ca flacaul sa se rataceasca de ceilalti si sa porneasca singur mai departe. În ziua urmatoare, i se paru ca se afla pe drumul cel bun si merse fara întrerupere, pâna ce se întuneca. Apoi se urca într-un copac si se gândi sa-si petreaca noaptea acolo, fiindca îi era teama sa nu se rataceasca si mai rau, daca o merge pe bezna.

Între timp, aparu si luna si începu sa-si arunce razele pe pamânt. Si-n lumina aceea numai ce zari o faptura, coborând dinspre munte. N-avea în mâna nici o nuielusa, dar, din toata înfatisarea ei, flacaul îsi dadu repede seama ca era pazitoarea de gâste pe care o vazuse în coliba batrânei.

- Heeii! Heeiii! striga el. Uite-o ca vine încoace!... Pe legea mea, daca pun mâna pe una din vrajitoare, n-o sa-mi scape nici cealalta...

Dar nu mica îi fu mirarea când o vazu cum se apropie de izvor si-si smulge pielea cea vesteda de pe fata si începe sa se spele. Si cum i se mai revarsa pe umeri parul de aur! Si era atât de frumoasa, ca nimeni alta pe lume!

Flacaul abia îndraznea sa rasufle, ca nu cumva fata sa ia seama ca e cineva prin apropiere. Si ca s-o poata privi mai bine, îsi lungi gâtul printre frunzare si-si bucura ochii cu privelistea aceea nemaivazuta. Dar fie ca se aplecase prea mult, fie ca alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodata si-n aceeasi clipa fata îsi puse din nou pe fata pielea cea vesteda si fugi de acolo ca o caprioara.

Si cum se acoperise si luna cu un nor, se lasa deodata bezna, fata se facu nevazuta, de parca o înghitise noaptea. De îndata ce n-o mai zari, flacaul se dadu jos din copac si alerga dupa ea cât îl tineau picioarele. Alerga el ce alerga si deodata i se paru ca desluseste prin întuneric doua fapturi care înaintau prin valea aceea. Erau împaratul si împarateasa, care zarisera de departe lumina de la coliba batrânei si se îndreptau într-acolo.

Flacaul le povesti ceea ce vazuse la izvor, iar mariile-lor nu se mai îndoira câtusi de putin ca era vorba despre fiica lor cea pierduta. Si, cu inima plina de bucurie si de încredere, purcesera mai departe si în curând ajunsera la cascioara. Ceea ce vazura mai întâi fu cârdul de gâste care dormeau nemiscate de jur-împrejurul colibei, cu capul ascuns între pene...

Se uitara ei înauntru, pe fereastra, si-o vazura pe batrâna torcând linistita. Dadea din cap toata vremea, cum fac batrânii, si-si vedea de lucrul ei, fara sa arunce o privire nici în dreapta, nici în stânga. În odaie era atât de curat, de parca ar fi locuit în ea niste spiridusi care n-aveau pic de colb pe încaltari... Pe fiica lor însa n-o vazura! Catara ei o vreme la toate astea, dar, în cele din urma, îsi luara inima-n dinti si batura usurel în geam. Batrâna parea ca-i asteapta si, sculându-se în picioare, le striga foarte prietenoasa:

- Intrati înauntru, ca eu va cunosc!

Dupa ce pasira în odaie, batrâna le spuse:

- N-ar fi trebuit sa bateti un drum atât de lung, de n-ati fi izgonit-o acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastra, care e atât de buna si de dragalasa!... Nu-i vorba ca ea n-a patimit cu nimic, ca-n acesti trei ani de zile a pazit doar gâstele si inima ei neprihanita n-a fost întinata de niciun rau. Dar voi ati fost pedepsiti îndeajuns si ati trait tot timpul numai cu spaima ca v-a pierit copila.

Apoi se duse la usa celeilalte odai si striga:

- Vino încoace, fetita mea!

Deodata se deschise usa si domnita aparu în vesmintele ei de matase, cu parul de aur revarsându-i-se pe umeri si cu ochii stralucitori, de parca ar fi fost o zâna... Ea se îndrepta catre parintii ei si, luându-i de dupa gât, îi coplesi de sarutari. Si nu se putura stapâni sa nu verse lacrimi tuspatru, ca si flacaul era lânga ei. Când dadu cu ochii de el, fata se rosi toata ca un mac si nici ea nu stiu de ce anume.

Deodata împaratul spuse:

- Copila mea draga, împaratia am împartit-o celor doua surori ale tale, asa c-as voi sa stiu ce-ti doreste inima, ca sa-ti dau din celelalte avutii pe care le am!

- Fata n-are nevoie de nimic, zise batrâna, ca-i daruiesc toate lacrimile pe care le-a varsat din pricina voastra si toate sunt mai curate si mai frumoase decât margaritarele care se gasesc în apele marilor si au mai mult pret decât toata împaratia mariei-tale!... Iar ca rasplata pentru munca ei din acesti trei ani, îi daruiesc cascioara mea.

Dupa ce rosti aceste cuvinte, batrâna se facu nevazuta. Si numai ce prinsera zidurile sa trosneasca si când se uitara, cascioara se prefacuse într-un palat maret, si-n sala cea mare era întinsa o masa împarateasca, si-o droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tavile încarcate de bunataturi...

Apoi domnita cea frumoasa s-a maritat cu flacaul acela de vita aleasa si s-au statornicit la palat. Acolo au trait în fericire si buna întelegere, pâna la adânci batrâneti. Acum, nu sunt sigur de tot, da’ cred ca gâstele cele albe ca zapada, care traiau pe lânga cascioara, nu erau de fapt gâste adevarate, ci fete...

Si nimeni nu trebuie sa-i ia în nume de rau batrânei ca le adusese la ea sa le ocroteasca si sa le scape de urgia unui blestem. Acum, când se risipise vraja, îsi luasera si ele înfatisarea omeneasca si ramasera pe lânga domnita cea tânara ca s-o slujeasca cu credinta.

Da’ ceea ce stiu fara tagada e ca batrânica nu era o vrajitoare, cum credea lumea, ci o femeie înteleapta si priceputa, care facea numai bine. Si se vede ca tot ea fusese cea care, înca din leagan, îi daruise domnitei darul de a varsa margaritare în loc de lacrimi.