S-a întâmplat odata ca trei feciori
de morar sa primeasca mostenire dupa moartea tatalui
lor o moara, un magar si un motan. Moara i-a ramas
celui mai vârstnic dintre feciori, magarul,
mijlociului, iar motanul, mezinului.
„Ce folos de la un motan?” gândi,
amarât, mezinul. Fratii mei vor putea
sa-si câstige pâinea cu usurinta,
dar eu voi muri de foame. „Nu fi trist,
stapâne!” îi zise într-o
buna zi motanul, cu glas omenesc. „Fa-mi
doar rost de o pereche de cizme, ca sa pot umbla
mai usor prin paduri si câmpuri. Si-ti
promit ca n-are sa-ti para rau!”
Nu trecu mult si motanul afla ca regele iesise
împreuna cu fiica lui la plimbare cu trasura.
Asa ca motanul alerga înainte calestii
si le striga taranilor care strângeau
fânul: „Daca va întreaba regele
ale cui sunt câmpurile acestea manoase,
sa-i spuneti ca sunt ale marchizului de Carabas.
Altfel va paste streangul! Ati înteles?!”
La auzul vorbelor motanului, taranii se speriara
strasnic. Astfel ca atunci când se apropie
trasura regelui, acestia facura întocmai
cum le poruncise motanul încaltat.
-Ale cui sunt câmpurile acestea? –
întreba împaratul.
-Ale marchizului de Carabas! raspunsera-n cor
taranii.
-Marchizul asta pare a fi un gospodar foarte
bun, îi spuse atunci regele fiicei sale.
Apoi, motanul îi porunci stapânului
sa se scalde în râu când or
trece pe acolo regele si printesa.
Zis si facut! Feciorul de morar îsi asculta
motanul. Si atunci când trasura regelui
se apropie de dânsii, se dezbraca si intra
în apa. Iar motanul, care îi ascunse
repede hainele, începu numaidecât
sa strige, cât îl tineau puterile:
„Ajutor! Marchizul de Carabas a fost jefuit!
Hotii i-au furat îmbracamintea!”
Auzind asa o grozavie, regele dadu de îndata
porunca slugilor sa-l ajute pe marchiz. Acesta
fu scos din apa si i se dadu cel mai frumos
costum regal. În hainele acelea dichisite,
marchizul arata si mai frumos decât fusese.
Asa ca printesa se îndragosti de el de
îndata, iar regele îl invita sa
faca împreuna o plimbare cu trasura lui.
Între timp, motanul cel istet pleca sa
i se închine unui capcaun bogat, care
era stapânul de drept al câmpurilor
manoase pe lânga care trecusera cu totii.
Capcaunul locuia într-un castel maret,
dar nespus de întunecat, undeva la poalele
unor dealuri.
De îndata ce intra-n castel, motanul
facu o reverenta si-i spuse capcaunului:
- N-am putut trece pe lânga frumusetea
asta de castel fara sa nu fac o vizita mariei-voastre.
Mai cu seama ca am auzit ca va puteti transforma
în orice fel de animal. E adevarat? se
prefacu nestiutor motanul.
- Este adevarat! se grozavi capcaunul. Numeste
numai animalul si voi intra pe data-n pielea
lui!
- As vrea sa va transformati într-un
leu fioros, daca se poate, îi ceru motanul
încaltat.
Capcaunul prinse a râde înspaimântator,
apoi se transforma într-un leu falnic.
Motanul se sperie foarte tare când leul
începu sa raga, dar se stradui sa n-o
arate. Si atunci când capcaunul reveni
la înfatisarea lui obisnuita, îi
spuse:
- Ma plec smerit înaintea mariei-voastre!
Asa o maiestrie n-am mai pomenit!
- Ha, ha!... Si înca n-ai vazut nimic,
se grozavi si mai abitir capcaunul.
- Ma întreb însa daca înaltimea
voastra poate sa se preschimbe si într-un
animal mic si nevinovat. De exemplu, într-un
soricel, zise, mieros, motanul. Dar poate ca
asta va este mult prea greu...
- Mie?! zbiera capcaunul. Eu pot sa ma transform
în orice. Priveste numai si învata!
Însa, de îndata ce capcaunul se
preschimba într-un soricel, motanul nu
mai statu nicio clipa pe gânduri: sari
pe el si-l înghiti dintr-o singura suflare.
Iar atunci când caleasca împaratului
poposi la poarta castelului, motanul încaltat
le iesi în întâmpinare.
- Bine ati venit maiestate în castelul
marchizului de Carabas!
Apoi, spre uimirea tuturor, mai cu seama a
feciorului de morar, motanul încaltat
îi pofti înauntru, unde-i astepta
o masa îmbelsugata, aranjata dupa toate
regulile artei.
Regele fu nespus de placut impresionat de bogatia
si gusturile desavârsite ale marchizului
de Carabas, asa ca-i zise:
- Draga marchize, n-ai vrea sa te însori
cu fiica mea?
Nu cred ca ea ar avea ceva împotriva...
Privind-o pe printesa cum îi zâmbea
gales, marchizul de Carabas încuviinta
pe data, nevenindu-i sa creada ce noroc daduse
peste dânsul.
La putina vreme, tinerii facura o nunta mare,
care tinu trei zile si trei nopti încheiate.
Eu doar am auzit de ea, si-mi pare tare rau
ca n-am fost si eu pe acolo, fiindca am auzit
ca s-au servit numai mâncaruri alese si
bauturi fine.
Si uite asa se facu ca ajunse feciorul de morar
ginerele regelui si mare sfetnic al luminatiei
sale...
|