u8e984up53myy
Era cea mai frumoasa iarna din cate fusesera. Zapada acoperise muntii si campiile si stralucea pana departe, luminand cerul intunecat.
Alba ca Zapada plecase in lume, lasandu-si povestea in urma. Luase piticii cu ea, fireste, dar in asteptarea printului si a casatoriei lor ce urma sa se infaptuiasca mult mai tarziu, abia dupa venirea si dupa moartea Babei Cloanta. Ea se hotarase sa mai calatoreasca peste munti, sa mai cunoasca si alte fiinte, si alte povesti. Si mai ales alte planete. Se saturase de Pamant.
Si astfel il intalni, intr-o dimineata cu viscol, pe Fram, ursul polar. Ursul era voios. Viscolul ii placea, ii amintea de vremuri bune, de tinerete si de tara gheturilor.

- Ce faci, Alba ca Zapada, incotro? facu el, mirosindu-l cu placere pe Sfiosul - cel mai mic dintre pitici.
Sfiosul purta la ei, intotdeauna, ascunsi intr-un buzunar adanc, covrigei cu miere bine copti chiar de Alba ca Zapada.

- Ce sa fac, am plecat, cum vezi, la drum...

- La drum, La drum, noi am pornit acum...

Inganara, in cor, piticii, binecunoscuti pentru mania lor de a fredona, fie ca se potriveste, fie ca nu, cate un cantecel. Mai ales asta.

- Si unde ati plecat, daca nu va e cu suparare? se interesa Fram... Cu vremea, vad ca n-ati prea nimerit-o... Nu-i de voi. Mai ales de tine, Alba ca Zapada, nu-i. Ai tu cojocel si cizmulite, ba si broboada de lana, dar o sa ingheti, asculta-ma pe mine! Esti deprinsa cu veri calde, cu fluturi, stii sa culegi flori, ciuperci... dar cu zapada... In afara de nume... nu prea ai vreo legatura cu ea... zau, nu stiu ce ti-a venit tocmai acum sa iesi din poveste si s-o pornesti prin lume, mai zise ursul dand din capul lui alb, mare cat un cos de rufe, cu urechi rotunde.

- Ma mir ca te miri, zise suparata Alba. Tu, care esti cel mai mare umblaret din lume... te miri ca mi s-a facut si mie chef sa umblu... Ca m-am saturat de propria mea poveste si ca mi-am pus in cap sa mai calatoresc... Vreau sa cunosc si alte planete, poftim!

- Chiar asa, nene Fram, sari Somnorosul in ajutorul Albei. Matale, care esti toata ziua, ba pe sloiuri la Polul Nord... ba inot in Marea Nordului...


- Ei, asta a fost odata, Somnorosule. E mult de-atunci.

-  Pe vremea cand s-a scris cartea aceea despre tine, nu-i asa, Fram? intreba Alba. "Fram, ursul polar" de Cezar Petrescu, mai spuse intr-o suflare.

- Ce carte frumoasa! facu Artagosul incantat. Stiti bine ca sunt tare pretentios, ca nu ma bucura orice, dar mult mi-a mai placut povestea calatoriilor tale.

- Mie mi-a placut cel mai mult cum te bateai tu cu ursul cel rau, spuse Sfiosul. Si cum l-ai salvat pe puiul mic de urs.

- Stii sa citesti, Sfiosule? intreba cu gingasie Fram.

- Nuuu, dar ne-a citit Alba cateva seri la rand. Noi beam ceai si maneam pesmeti si ea ne citea. Ne-a citit si cum faceai copiii sa rada... la circ. Si cum n-aveai niciodata liniste.

-  Nici acum n-am. N-am liniste, suspina Fram. De la o vreme ma simt tot mai alb. Si tot mai singur. Oamenii numesc asta: "batranete"... Dar daca voi m-ati lua cu voi... Ma luati, Alba?


-  Te luam, sigur ca te luam, nene Fram... facu Alba, bucuroasa.

- Noi te iubim tare mult, nene Fram, facu Sfiosul. Vino cu noi, numai ca, din pacate, noi - mai ales eu - mergem foarte incet... Suntem mici...


-  Sunteti pitici, rase, fara rautate, Alba. Sunteti cei mai mici intre mici. Nu-i nimic, nenea Fram nu se supara. Nici puii de pinguin nu merg mai repede ca voi!

-  Chiar semanati cu puii de pinguin, asa incotosmanati cum sunteti! rase mos Fram. Si pentru ca, de cand am citit prima data despre Ea, mi-a fost nespus de draga Alba, iata, am sa scot la iveala ceva de pret, ba chiar de mare pret acum, pe drum de iarna si inca pe drum lung: o sanie!

- O sanie?! se bucurara catesiopt.

-  O sanie, fermecata de-a binelea, facu mosul razand bucuros de bucuria Albei si a piticilor. Cat am fost singur, nu mi-a trebuit, ca am picioare bune si-apoi doctorul de la circ mi-a recomandat sa merg, cat pot, pe jos. Dar acum ca suntem mai multi si, dupa cate inteleg, ne asteapta cale lunga, ei bine, scot sania din ascunzisul ei!

- Bine, dar unde ai ascuns-o? facu Alba.

- in nevazut, surase mosul. Sania asta e peste tot cu mine. Merge alaturi, dar in nevazut, de vreme ce eu n-o folosesc. Mi-a dat-o in dar de ziua mea Zana Zapezilor, demult, pe cand traiam pe gheturi... N-am prea folosit-o... Singur, n-ai chef de nimic... Am avut in ziua aceea - de ziua mea - o incurcatura cu niste foci... Venisera vanatorii si bunatatea de sanie ne-a salvat.

- Si cum o faci vazuta? facu Sfiosul, tare curios.

-  Simplu. Trebuie sa-mi aduc aminte de vorbele Zanei Zapezilor. Tin minte ca in ziua aceea, cand cu focile si vanatorii, purta o rochie de stele - era tare frumoasa, zambea, avea chef de vorba, vorbea in versuri, si mi-a zis:

"Urs dalb, urs dalb, eu acum un dar iti fac: o sanie fermecata, de doi cerbi spre cer purtata, de doi cerbi de aur,
fauriti pe-un plaur...

Cand doresti
cand poftesti,
intr-o clipa nimeresti
unde vrei,
unde nu vrei,
doar sa stii pe un-s-o iei!"
Era mai mult un cantec, un fel de "Sorcova, vesela...", ofta ursul, si tin minte ca mi-au dat si lacrimile de emotie. Poate si pentru ca scapasem de vanatori. Era tare frumoasa. Si atat de stralucitoare in rochia ei de stele, ca nici nu ma puteam uita la ea, desi ochii mei sunt invatati cu sclipitul zapezii. E drept ca eu am si gene cam scurte, asta ar fi un defect al meu, mai spuse ursul dus pe firul amintirilor.

-  Cerbi de aur, ai spus, Ursule? facu Artagosul, plin
de admiratie.

-  Da, de aur, incuviinta Fram. Asa spunea ea, Zana Zapezilor. Si eu o cred pe cuvant. Zana Zapezilor nu minte niciodata. Doar vrajitoarele mint. Si, uneori, spiridusii. Eu am crezut-o pe cuvant. Mi-a dat-o mie, vreau sa zic sania, nu numai pentru ca sa pot scapa de vanatori, dar si pentru ca si-a dat seama ca poate trece dintr-o poveste intr-alta si fara ajutorul cerbilor de aur. Zicea ca-i sunt cel mai drag dintre toti ursii din poveste. Sigur ca da, ii plac si ursuletii de plus, si Mos Martin, dar ca eu o induiosez din cauza destinului meu. Ma rog...


- Si tot nu ne-ai spus cum faci ca sa apara sania, sopti Sfiosul, care era nu numai un pitic tare sfios, dar, cum spuneam, si tare curios din fire.

-  Pai asta e, am cam uitat, e atata timp de atunci, ofta Fram din rarunchi. Dar nu va temeti, sania nu-i pierduta! Zana Zapezilor mi-a dat atunci, in dar, si-un fir de argint din rochia ei de steie. Mi-a spus sa-l pastrez cu grija in cojoc si, cand voi avea nevoie de Ea sau de ajutorul ei, sa fac, din firul asta, o funda!
Si funda... Iat-o!
Fram facu funda intr-o clipa - o funda simpla, ca funda de pe un pachet. Si pe data Zana Zapezilor - chiar ea - se arata, coborand pe un nor de viscol. Scanteia, in haina de zapada, si purta o caciulita din turturi lungi de gheata.

- O, Zana Zapezilor, facura, uluiti, piticii, intr-un glas.

- Chiar ea, pitici-voinici, facu craiasa. Buna ziua, Alba ca Zapada, buna ziua, Fram, buna ziua pitici-voinici, surase imprejur, cu voiosie. Ai facut o funda. Care-i necazul, Fram?


- Sania, spuse Fram... Nu stiu s-o fac vazuta. Si nici cerbii de aur...


- Fram, Fram, uituc-nauc, rase zana. Ce te-ai fi facut daca n-ai fi avut cojoc vesnic, ci doar un cojocel din cele obisnuite, purtate de oameni, sau cum are Alba, adica, un cojocel pe care-l lepezi la caldura. S-ar fi pierdut si firul fermecat din rochia mea de stele .. Pierdeai si sania... E simplu, rase Zana Zapezilor. Ai de spus doar atat:

"Sanie, acus-acus tu ma du pe derdelus..."
Si-ntr-adevar, ca prin farmec, aparu o minunatie de sanie mare, incapatoare, intesata de blanuri scumpe, numai potrivite pentru infofolit pitici si alte personaje friguroase. Era plina de zurgalai, avea perdele mari, de catifea, care sa te apere de vant si viscol, sobita de portelan cu foc neintrerupt, pe care se zarea un ceainic de argint cu ceai mereu fierbinte si o farfurie mare cu placinte calde. Era trasa, intr-adevar, de doi cerbi de aur, cu coarne mari, buclate-n pietre rosii-sclipitoare.

-  Oooo, ce sanie, spuse Artagosul, plin de respect. Ma stiti cum sunt...


-  ...pretentios si cam ciufut, casca piticul cunoscut sub numele de Somnorosul, cu ochii la sania plina de blanuri numai potrivite pentru un pui de somn.

- ...Ma stiti cum sunt, mai spuse o data Artagosul, dar ma jur, ca sanie ca asta nu am mai vazut si nici nu stiu sa fie in vreo poveste...


- Chiar nu e, as fi auzit si eu, ingaima Alba. Sau as fi citit, mai spuse ea. Zana Zapezilor, iti multumim din suflet... Stii, noi pornisem intr-o calatorie lunga... Dar... pe jos... De unde sanie?

Mi se urase sa tot astept, in inima padurii, sa vina Baba Cloanta, adica Regina Neagra, si apoi printul... Stiam ca mai dureaza si m-am hotarat sa-mi iau piticii si sa pornim in lume...

..." la drum,
la drum,
noi am pornit acum
pe lungi carari,
spre alte zari,
la drum, la drum..."
se repezira piticii sa cante macar un refren, din cele multe de care erau mari amatori.

-  Si pe unde ati vrea s-o luati, se interesa, politicoasa ca de obicei, Zana Zapezilor.

- Pai... n-avem un tel precis... hoinarim, ingaima Alba.

-  V-ati luat dupa Motanul incaltat... Nici el n-avea, la inceput, un tel precis. Apoi a pornit-o pe drumul unei povesti si a ajuns celebru. Sau poate ca v-ati molipsit de la Fram.

-  La mine dorul de duca e ceva caracteristic, se lauda Fram. Cel putin asa sustineau oamenii de la circ, de cate ori ma vedeau ca zac cu capul pe labe, cu ochii in gol si fara chef de gimbuslucuri. Cand nu-mi ardea nici de mingea rosie, atunci era cel mai grav. Atunci se invarteau in jurul custii mele, ma momeau cu ciocolata si-si sopteau ca trebuie sa ma trimita la pol...

Va duceti, deci, la pol, isi dadu cu presupusul Craiasa Zapezilor.

- Unde vrea Alba, raspunse Fram in graba.

- Unde vrea Alba, spusera si piticii.

- Alba, unde vrei?


- Stiu eu, Zana Zapezilor? As vrea s-ajung departe, dincolo de Pamant. As vrea sa ajung in stele.

- In stele?! se minunara toti.

- In stele, suspina Alba. Am auzit c-ar fi tare frumos.

- Nu te sfatuiesc, spuse craiasa. Sunt reci. Cand cad, se ascund... nu le gaseste nimeni urmele. N-ai cum sa le cunosti mai bine... Nu au rude. Nu leaga prietenii. Spre ele nu duc scari. Nu stiu cati au ajuns acolo, dar nimeni nu s-a mai intors. Uite, am sa-ti impartasesc o taina... Rochia mea nu-i de stele adevarate... - as muri de frig in ea - e doar batuta-n diamante. Adica port o imitatie. Nu te sfatuiesc sa pleci spre stele. Sunt nesuferite. Dar am vorbit destul. Nu vreau sa va influentez. Sa va prezint mai bine cerbii. Ii cheama Bur si Calambur!
Cerbii inclinara capul si coarnele buclate batute-n pietre scumpe, rosii, se implantara parca in pamant.

- Bur si Calambur, facu, visator, Fram. Ce nume frumoase. Doar la circ se mai pomeneau astfel de nume: Arlechino, Colombina.

- S-aveti grija de ei! Sa nu-i manati prea tare. De lupi sa nu va temeti. Lupii nu ataca cerbii fermecati. Si nici personajele din povesti. Doar vreo oita ratacita. Exista si-o singura exceptie, ce-i drept: Scufita Rosie. Si-acum va las cu bine. Drum bun, dar nu spre stele. Sunt reci si prefacute.
intr-o clipita, fara sa mai asculte vorbele de multumire ale piticilor, ale Albei si ale lui Fram, Zana Zapezilor se aseza pe norul de viscol care-o asteptase, tropaind mai la o parte, ca un cal alb cu aripi de zapada. Se facu nevazuta, topindu-se pe cerul iernii.
Alba si piticii si Fram se suira, voiosi, in sania fermecata si cerbii-i purtara un timp peste privelisti cum sunt doar in povesti.
Se lasase seara.
Piticii adormisera, ocrotiti de perdelele de catifea si infofoliti in blanuri. Fram parea dus pe ganduri. Alba mana cerbii, adica le ingana un cantecel din care razbateau intruna doar doua cuvinte: Bur si Calambur. Nu se temea de noapte si de lipsa de adapost. Sania era la fel de buna ca o casa. Avea si ceai si soba cu foc neintrerupt. Puteau sa se opreasca intr-un luminis sau sa goneasca oricat. Cerbii de aur nu obosesc niciodata.
Si iata ca, mergand asa, la marginea unei paduri, Alba zari o luminta. Un fel de flacaruie. O mica spaima o cuprinse si de aceea ea-l trezi din somnul lui de ganduri pe Fram.

-  Nu te teme, Alba, o fi vreun padurar, sau poate un vanator... Mda, am uitat, tie nu-ti plac vanatorii... La drept vorbind nici mie. Nici focilor... Mmmm, ce vad acum ca ne-am apropiat? Parc-arfi o fetita...

- Da! e o fetita, sopti, induiosata, dar si cu usurare, Alba... Bine, dar eu o cunosc... fetita asta... e...


- Da, da, ai ochi buni, Alba. E chiar ea: Fetita cu chibrituri...


- Ce faci aici, fetito? Ai sa-ngheti! Hai sus, la noi, in sanie... Avem foc in sobita si ceai dulce si fierbinte!

- Si placinta cu miere, facu Ursul. Hai sus!

- Nu pot, sopti fetita. Domnul Andersen mi-a spus...


-  Lasa-I pe domnul Andersen. Stie el ce stie, dar deocamdata hai sus... Chibriturile-ti sunt pe terminate... ai sa degeri, hai sus! mai spuse o data, ca pe o porunca, Fram. Iti stiu povestea.
Piticii se trezira. Sfiosul intreba:


- Da cine-i domnul Andersen? E tatal ei?


- Cam asa ceva, facu Alba. Un fel de fratii Grimm.

- Un fel de ce? casca Somnorosul.

-  Am sa va povestesc eu altadata cum e cu Fetita cu chibrituri si cu domnul Andersen, promise Alba.

- La drept vorbind, mormai Fram, ca sa nu-l auda decat Alba, eu nu l-am priceput niciodata prea bine pe domnul asta, Andersen. Iti pui tu mintea, om in toata firea, cu un copil, si-i pretinzi sa aprinda intr-una chibrituri, ca sa nu degere.

- Aaa, eu la pasajul asta plang intotdeauna. Piticilor nici nu le-am citit povestea asta trista. Hai sus, fetito, ii porunci, aproape, Alba.

-  Si daca vine domnul Andersen si nu ma gaseste aprinzand chibrituri? intreba cu glas subtire fetita.

- Nu vine, spuse Fram, cu siguranta in glas. Acum scrie
povesti.

-  Ce, el are sania fermecata, ca noi, facu plin de sine Artagosul, de parca sania ar fi fost numai a lui si inca de cand
lumea.

-  Destul cu vorbele... Copila draga, striga Fram. Luati-o sus, asezati-o - asa! - langa Sfiosul, inveliti-o bine-n blanuri, - asa! - si-acum o ceasca de ceai cald. Cat zahar obisnuiesti, fetito? Vrei si placinte? Avem o groaza!
Facura precum porunci Fram, adica luara fetita, o infofolira bine, ii dadura ceai dulce-dulce si fierbinte si... cat ai clipi, fetita cazu in somn adanc.
Mai mersera asa un timp. Se facu ziua. Pe drumul iernii soarele scapara. Deodata zarea se intuneca.
Fetita tresari prima:


- Alba, Alba. ce se vede-n zare? Un balaur? Piticii se-nfiorara.

- Un balaur?!

- Fram, ce zici, e un Balaur? zise inspaimantata Alba.

- Mmm, stiu eu? mormai ursul. S-ar putea, prea-i negru ceru-n partea aia. In timp de iarna, nori din astia nu-s. Te pomenesti ca-i un balaur. Vad ca se apropie... Dar nu pricep de ce va temeti voi atata? Ce-i un Balaur? O facatura! Ataca printii, nu pe voi, si de obicei isi pierde capul. Adica... capetele. Are sapte. Ori, cateodata, trei. Oricum, balaurii sfarsesc intotdeauna prost.

-  Eu am trei, spuse Balaurul cu Trei Capete, apro-piindu-se sfios. Si sunt varul de-al doilea al Balaurului cu Sapte Capete. Despre el s-au scris o groaza de carti, de piese de teatru. Are un destin mai captivant. Eu sunt un nimeni. Pictor amator - peisagist - ador apusurile, ador zapada si sunt vegeta­rian. Ma prapadesc dupa cantece, asa ca mi-am compus unul. Sa vi-l cant?

"Mie-mi plac biscuiti cu mac, si compot de pere, covrigei cu miere, nuci in cozonac, mere din copac, oua la pahar, branza cu marar, vreau minunatii, nu mananc copii!"...

Asa ca fii linistita, fetita cu chibrituri, nu-ti fac nici un rau! Daca nu ma pun eu cu printii, cum m-as pune cu tine! Mai ales ca-mi esti tare simpatica... De? ce vad! E-o expeditie intreaga... Unde-ati plecat, daca nu va e cu suparare?

- Pai... In lume, spuse Alba. Adica vrem sa cunoastem si alte planete... Ne-am cam saturat sa tot stam pe Pamant. E mereu la fel... Pe cand planetele... Sunt inca pline de taine! Asa spun
invatatii!

- Mda, mormai ursul, cei de la circ vorbeau intruna despre asta... Adica despre felul cum nu reusesc oamenii de stiinta sa dezlege taina planetelor... Mie-mi place mai mult cuvantul "stele", adauga mosul, ca pentru sine.

- Ce idee! se minuna Balaurul cu Trei Capete. Nu mi-ar fi trecut niciodata prin nici unul din capete o astfel de idee! Auzi colo: sa te saturi de Pamant si sa vrei sa zbori pe alte planete! Sau stele, cum prefera Fram. Ma rog! Fiecare cu ideile lui... Aaaa, ce-ar fi sa ma luati cu voi? Sunt bun la drum: bag in sperieti, la nevoie ma pot preface ca sunt Balaurul cu Sapte Capete, dar tocmai am pierdut patru intr-o lupta pe viata si pe moarte cu printul fermecat... Stiu sa gatesc... Am uitat sa va spun ca sunt mare bucatar amator. Ma luati? Nu-i nevoie sa mai sui in sanie - nici n-as incape! Merg pe langa voi... Tropa, tropa, am picioare bune.
Multe.
Il luara deci si pe Trei-Capete. Era simpatic si nepretentios.
Si prea fara de prieteni, in umbra varului mai mare.
Mersera ce mersera si deodata Alba se nelinisti: de nicaieri nu se arata drumul spre alte planete. Nu stiau nici ei pe unde sa-l caute. Alba nadajduise sa-l afle tot intreband pe cate cineva.
Numai ca pe drumurile iernii nu trece nimeni.

- Ce zici, Fram? Ma tem ca facem cale-ntoarsa! Nu mai stiu incotro s-o apucam! Tu stii? intreba Alba.

- Nu prea, frumoaso, facu mosul-urs. Stiam, inca demult, ca pamantul se sfarseste dincolo de codrul urias de indata ce treci de muntele rotund...


- Bine, dar noi am strabatut si codrul urias, suspina Alba.

-  ...si am trecut si peste muntele rotund, vorbira-n cor, cum le are obiceiui, piticii.

- Si-atunci? dadu, din cele trei capete, Trei-Capete.

- Si-atunci? ingaima fetita cu gandul la domnul Andersen si la faptul ca domnul Andersen ar fi putut sa vina si sa n-o gaseasca aprinzand chibrituri la marginea padurii. - Asculta, Alba, ce-i aia o planeta? sari deodata Artagosul. Vorbim intruna despre planete, mi-ati impuiat capul cu ele, dar eu, uite, recunosc, nu stiu ce-i aia o planeta. Ce-i?


-  Of, ce-ntrebari mai pui si tu, Artagosule, facu, cam incurcata, Alba... O planeta e... cum sa-ti zic? ... Un fel de stea... cum zice Fram.

-  Pai, Zana Zapezilor zicea sa nu ne ducem spre stele, ca-s reci si prefacute, isi aminti, sfios, Sfiosul.

- Mmm, mormai neincrezator Fram. Cine stie, i-or fi facut ele ceva, stelele astea... N-or fi chiar asa de nesuferite cum lasa sa se-nteleaga zana. Ma tem ca i se pare dracul mai negru decat e...


- Si-atunci ce facem, Fram? ingaima Alba, tot cu gandul spre stele.

-  Pai... Zic sa mai mergem. Poate ca se arata cineva, nadajdui Fram.
Mersera ce mersera pe drumurile iernii, asteptand sa se arate cineva de la care sa afle care-i calea cea mai scurta catre stele. Tarziu, spre seara, deasupra lor se abatu un fel de nor albastru.

- Un nor albastru! facu uimita Alba.

- Nu-i un nor, Alba, e o pasare, spuse Trei-Capete, care avea gaturi lungi si vedea pana departe, in sus, spre cer.

- E Pasarea Albastra, sopti cu emotie Fram.

- Sunt Pasarea Albastra, spuse pasarea, apropiindu-se. De aproape nu mai semana deloc a nor. Era o pasare mare cu aripi lungi, un fel de pescarus albastru, urias. Sunt Pasarea Sperantei.

- Pasarea Sperantei! o intampina cu bucurie Alba.

- Ce-i aia "speranta", Alba? intreba Sfiosul.

- Speranta? Cum sa-ti explic? E un fel de hrana - neva­zuta - pentru suflet. Sufletul trebuie si el hranit. Cele mai bune alimente pentru suflet sunt bucuria si sperante.

- Da, Alba, cred ca ai dreptate. E cea mai buna definitie a sperantei, asta pe care ai dat-o acuma tu. Ea e Fetita cu chibrituri, intreba, cu simpatie, Pasarea Sperantei. Nu-i asa?


-  Ma cunosti? facu uimita Fetita cu chibrituri. De unde ma cunosti?



- Din carti. Si din privit. Eu locuiesc pe un nor albastru si vad tot ce se petrece prin povesti si printre oameni.
Pasarea mai puse cateva intrebari, apoi se aseza pe-o perna, langa Alba. Era obosita.

- Vin de departe, suspina pasarea. Dintr-un razboi. A fost o lupta lunga, grea. Oamenii ma chemau intruna. Aveau nevoie de speranta. Ranitii, mai ales, si cei aflati pe moarte. Sunt istovita. Mi-e frig... Ce mai faci, Fram?


- Il cunosti si pe Fram? se minuna Trei-Capete. Nu stiam ca-i atat de celebru. Ma bucur pentru el. Mie mi-e simpatic ursul, vorbi Trei-Capete ca pentru sine.

- Il stiu demult pe Fram. De cand era la circ. Oamenii ma chemau mereu acolo. Ba cand sareau la trapez, ba cand ii dresau pe tigri. Se temeau sa nu pateasca ceva rau.

-  Ei te chemau si tu veneai, chiar daca erai ostenita ca acum. Tin minte c-ai venit de doua ori anume pentru mine, spuse, cu sfiala, Fram.

- Te batuse cineva? intreba, cu bucurie ascunsa, Artagosul.

- Nu. Dar tanjeam. Stateam cu capul asezat pe labe, cu ochii inchisi, nu m-atingeam de mancare - nici de ciocolata! Si visam sloiuri, foci, zapada si viscole. Oamenii credeau ca sunt pe moarte si-au chemat-o. Pasarea a venit, a stat de veghe la capataiul meu o zi sau doua, mi-a fagaduit ca voi calatori din nou, candva, spre gheturi si m-am facut bine. De doua ori a venit.

- Si unde-ati plecat? intreba, in soapta, Pasarea.

- Pasare, la drept vorbind, cand am plecat, noi nu aveam un tel precis. Ne plictisisem de Pamant, ii spuse, dupa o clipa de tacere, Alba. Stiam doar ca vrem sa calatorim... apoi l-am intalnit pe Fram.

- La circ, oamenii obisnuiau sa spuna ca e foarte impor­tant sa ai un tel in viata. Nu sa tandalesti de colo-colo, fara rost.

- Bine, bine, spuse Alba, poate ca oamenii au dreptate. Noi stim doar atat ca am dori:

... s-ajungem departe-departe, sa iesim din carte... - Vrem o stea adevarata, un tarm frumos, cum se canta in cantece, spuse, cam cu tafna, Trei-Capete. O stea nazdravana.

- Mmmm... nu e rau, nu e rau ce vreti voi... Ma tem insa ca un "tarm" ca asta exista! Eu unul stiu ca exista o stea nazdravana.
Vorbise, pjcat din senin, Motanul incaltat.

- Motanul incaltat! facura, intr-un cor, calatorii.

- Da, sunt chiar Motanul incaltat si-am venit, tam-nesam, din povestea mea pentru ca am auzit ca sunteti la ananghie. Eu, care-am calatorit atata peste sapte mari si sapte tari, datorita cizmuiitelor mele de un tip special, pot sa va destainuiesc ca steaua nazdravana exista! I se mai spune: "Steaua de sticla"!

- Steaua-de-sticla! repetara, nauciti, in cor, calatorii.

-  Steaua-de-sticla are cea mai frumoasa dintre zapezi; numai sclipit de pietre albe, scumpe. Ghetusu-i de cristal... frigul nu-i frig... cat despre bunatati... peste tot locul!

- Ooo, asta-i minunat! O stea cu bunatati, asa ceva n-am mai pomenit, plescai, fericit, Trei-Capete.

- Cu zapada de pietre scumpe, facu Sfiosul.

-  Pietrele astea scumpe se tin scai de noi, mormai cam nemultumit, Artagosul, amintindu-si de truda lor zilnica din mina cu nestemate.

- Si care-i drumul? zise pasarea. Il stii?


- E scurt! Dureaza doar o clipa. Pana sa va dumiriti, ati si ajuns pe Stea. Prindeti-va de coada mea.

- De coada ta? facu Fram, invidios pe coada, cat un burlan, a motanului.

- De coada mea, precum am spus. Lasati taifasul.

- Haideti odata, zise Alba, nerabdatoare sa ajunga cat ai clipi pe Steaua-de-sticla.

-  Si sania? Ce facem cu sania fermecata? Cu Bur si Calambur ce facem? ii luam cu noi? se ingrijora Fram. Sania fermecata era un dar al Zanei Zapezilor, era un fel de zestre a lui. N-o putea lasa la voia intamplarii.

- Las-o aici, in luminisul asta. Fa-o nevazuta, pune-ti un semn, ca sa stii de unde s-o iei la intoarcere si gata! Ai rezolvat problema, zise motanul cu simt practic.
Fram facu intocmai, apoi se prinsera unii de altii si toti laolalta insfacara coada stufoasa a motanului. Doar pasarea i se asezase sus pe crestet, intre urechi, mai bine-zis pe borul lat al palariei rosii, cu pene verzi si funda mov.
Zborul dura, intr-adevar, o clipa. Strapunsera un zid de nori cam negri, se incrucisara cu un curcubeu batran si apoi deodata se trezira c-au ajuns.

- Steaua-de-sticia! strigara calatorii uluiti.
La picioarele lor sclipea, intr-adevar, Steaua-de-sticla.
Nu semana cu stelele din pomul de iarna, n-avea colturi ascutite. Era ca o campie intinsa, acoperita cu zapada. Dar zapada nu aluneca, nu era buna pentru sanius.

- Nu ninge, zise descumpanita, Alba.

- Derdelusuri nu-s, facura piticii amarati.

- Steaua-i pustie, ingaima pasarea. Nu vezi o veverita sau o caprioara... Nici paduri nu sunt, mai spuse ea dupa ce privi roata, cocotata pe unul din crestele lui Trei-Capete.

- Nici sloiuri n-am zarit, suspina Fram care se intorsese dintr-o raita prin imprejurimi.

- Motanul a disparut, sopti Alba. Ne-a lasat aici, pierduti, departe de Pamant. Intr-un pustiu acoperit doar cu zapada din sticla de pahare.

-  Nici bunatati nu vad, spuse cu disperare Trei-Capete. Si nici nu simt c-ar fi ceva de rontait pe sub zapada asta! Cand ma gandesc ce bunatati erau la mine in camara, pe Pamant!...


- Ce derdelusuri la noi in luminis, hohotira intr-un cor piticii.

- Ce ghetusuri pe la pol, sopti Fram. Ce circuri prin orase!

- Ce oameni, facu pasarea. Credeau in mine.

- Si domnul Andersen... Cum sa mai scrie despre mine daca m-am pierdut? planse Fetita cu chibrituri.

- Ce ne facem, pasare? sopti Alba.
Pasarea tacea. Nici ea nu prea stia cum sa descurce itele intamplarii.

- Vai noua, ofta Fram. Ne-am ratacit de tot!

- Ba nu v-ati ratacit deloc!

- Motanul incaltat! strigara intr-un cor calatorii. A aparut din nou Motanul incaltat! -La mijloc e o minciuna. Nu sunt Motanul incaltat - adevarat, ci un motan - surogat!

- Ce-i aia "surogat", intreba, in soapta, Sfiosul.
Dar nimeni nu-i raspunse. Erau cu totii prea descumpaniti.

- Nu sunt Motanul incaltat, ci sunt...

Si Motanul se dadu de trei ori peste cap si se prefacu intr-o doamna de toata frumusetea.

- Regina Neagra! sopti Alba infricosata.
Era chiar Regina Neagra, cea mai cumplita dusmanca a Albei, cea care avea mania sa se uite in oglinda si s-o intrebe intruna: "Oglinda-oglinjoara mea. Cine-i cea mai frumoasa?..." Si care, afland de la oglinda ca Alba ii e rivala in frumusete, o alungase din castel tocmai in inima padurii, dand vanatorului porunca s-o omoare...

Alba scapase pentru ca vanatorul fusese un om milos, dar iata ca acum se intalnisera din nou.

- Regina Neagra, mai spuse o data Alba. Nu pricep de ce te-ai prefacut in motan. Tu trebuia sa te prefaci in vrajitoare, adica mai intai intr-o femeie batrana si saraca. Sa vii in padure, la casa cu cei sapte pitici si sa-mi dai marul otravit.

-  Si cand colo, tu te tii de alte deghizari! facu, uimit, Trei-Capete.

-  Ce-i drept, esti mult mai frumoasa asa, sub forma de regina, constata Fram, topit de admiratie.

- Ha! Ha! Ha! rase cu rautate minunatia de Regina Neagra. Era, intr-adevar, frumoasa. Ar fi putut s-o cheme invers ca pe Alba ca Zapada, adica Neagra ca Noaptea. Avea un par bogat, buclat si negru, prelins pe umerii luciosi. Ochii negri, sclipitori, cu gene-ntoarse, pielea ca laptele, brate lungi, subtiri, incarcate de bratari cu briliante, degete ca niste fuse, incolacite cu inele de smarald. Purta vesmant bogat de catifea, tot negru, si pe cap un coif de pene lungi, de corb. Era cea mai frumoasa regina din tarile Pamantului. Dar era rea ca fierea si nimeni n-o iubea. Ha! Ha! Ha! mai rase o data Neagra ca Noaptea. V-am pacalit! Prea va luaserati dupa Alba! Cu ifosele ei v-a fermecat pe toti! Pe toti, dar nu pe mine! Eu v-am venit de hac! Aici pieriti. De frig, de foame, de sete si de plictiseala. Adio, Alba, nadajduiesc ca nu va fi nevoie de marul otravit! Si nici sa ma mai costumez in vrajitoare. Oricum, o matura mi-am procurat. E cel mai simplu mijloc de transport! Nu face zgomot, e comod si ieftin. Adiooooo! Si-ncalecandu-si matura, pieri razand in hohote.

Un timp tacura toti incremeniti.
Sfiosul se trezi din amorteala si-ncepu, incet, s-o traga de pulpana rochiei pe Alba:


- Ce ne facem, Alba?


- Pierim aici, mormai Artagosul.

- Nu vad nici o iesire. Regina Neagra s-a razbunat cumplit. Ce curios! La circ, oamenii pretindeau ca femeile frumoase nu sunt niciodata rele, sopti ca pentru sine Fram.

- Eu am mirosit-o de la inceput ca-i rea. Avea mustati si negi, bombani Trei-Capete. Si nas coroiat!

-  Lasati-o-n pace. Bine ca s-a dus, ofta Alba. Pasare, de ce taci?


- Sunt Pasarea Sperantei, nu? Si datoria mea acum, fata de voi, e sa gasesc un mijloc de-ntoarcere acasa. Stiu pe cineva care-ar putea sa ne ajute. L-am cunoscut demult, la marginea desertului... Era un baietel speriat. Ma rugase sa nu-l las singur. Se temea de ceva... Acum locuieste pe-o stea. Ma duc sa-l caut.

- Nu-i nevoie. V-am vazut prin ocheanul fermecat si am venit sa va ajut. Regina Neagra v-a venit de hac, stiu.

- Esti Micul Print! facu Alba, coplesita zarindu-l, ivindu-se ca din senin in fata ei.

- E Micul Print! strigara piticii intr-un glas.

- De ce-ai plecat de pe pamant, print mic? intreba Fetita cu chibrituri cand se asternu, pentru o clipa, linistea.
Dar Micul Print tacu, de parca intrebarea nu l-ar fi privit
deloc.

- Nu-l intreba. E o poveste veche, spuse aproape-n soapta,
pasarea.

- E o poveste trista, Fetita cu chibrituri, continua Alba.

- Iti povestesc eu altadata cum a fost cu el, fagadui Fram.

-  Pasarea Albastra spune ca tu cunosti toate stelele si toate drumurile spre Pamant, schimba vorba Alba. E departe de noi Pamantul, micule print? - Da... e departe... vorbi, in fine, printul mic. Planeta Pamant e dincolo de Steaua de Foc si mult mai jos de Steaua cu Aburi.

-  De ce-i spui planeta Pamant? Noi ne-am invatat cu numele lui simplu: Pamantul, se interesa, mereu dornic de noutati, Fram.

- Asa-i spunea batranul geograf. De la el am invatat sa-i spun asa.

-  Cine e batranul geograf? sarira Sfiosul si Trei-Capete intr-un glas.

-  E singurul locuitor al planetei geografului. Pe planeta geografului e o singura casa. Si casa are o singura fereastra. Si la fereastra asta sta - de dimineata pana seara - batranul geograf. Sta si priveste planeta Pamant. Asta e meseria iui. Sa priveasca pamantul... si sa descalceasca intelesul cuvintelor... Asa l-am cunoscut si eu. M-am dus la el ca sa-mi explice intelesul cuvantului "efemer"...


- "E-fe-mer"... repetara, cu totii, cuvantul vrajit.

- Si astfel am aflat ca planeta Pamant e cea mai frumoasa dintre planetele lumii. Si ca are un bun renume!

-  "Un bun renume"... ?! Asta se spunea si despre Cenusareasa, preciza Fram. Dar, adauga ursul, ma tem ca pierdem vremea. Trebuie s-ajungem degraba acasa.

- Altfel murim de foame, spuse Trei-Capete.

- De frig, sopti fetita.

- Copiii o sa ne simta lipsa, strigara piticii intr-un glas.

- O sa fim scosi din povesti, se sperie Alba. -Oamenii ma vor chema-n zadar, suspina
Pasarea-Sperantei.

- Nimic din toate astea nu se va intampla, garanta Micul Print. Va veti intoarce pe Pamant. Pamantul e tara lui "A fost odata ca niciodata". Pamantul e tara povestilor. Pamantul este casa voastra. Nicaieri, pe nici o stea a lumii, nu se mai spun povesti. Doar pe Pamant e locul tau, Alba ca Zapada, doar pe Pamant se spun istorii cu pitici, si tu, doar pe Pamant mai poti umbla hai-hui, urs alb.., Cat despre tine, Trei-Capete... doar pe Pamant balaurii se bat cu printii. Doar pe Pamant sunt oameni si oamenii au nevoie de speranta ca de aer, nu-i asa, Pasare Albastra?

- Si domnul Andersen, acolo pe Pamant, m-asteapta sa scrie despre mine o poveste cu multe sobe incinse.

- Plecati deci pe Pamant, le spuse Micul Print.

-  Dar cum, mic print? se grabi Alba sa afle adevarul. Te conjur, spune, stii un mijloc?


- Uite-I.

- Un graunte de nisip!... facu Alba uluita.

- Da, un graunte de nisip. Il tin in buzunar din noaptea in care am plecat. Cand m-a muscat sarpele, am luat cu mine firul asta de nisip de pe hotarul dintre desert si stele. Ca sa ma pot intoarce, cand vreau, la vulpea mea domesticita. Dar deocamdata nu pot sa plec. Am treaba.

- Ai de-ngrijit doi vulcani si-o floare, stiu, spuse cu sfiala
Alba.

- Intocmai, si-apoi mai trebuie sa-i tin de urat batranului geograf. E tare singur, saracutul. Si se plictiseste. Asa ca luati acum cu voi firul de nisip. Tine-I tu, Alba! Ai pumnul tare mic. Intr-o clipa, va veti afla la hotarul Pamantului unde v-asteapta Bur si Calambur.

- Bur si Calambur, tresari Fram.

- Ce dor ne e de ei! strigara piticii.

- Tu chiar nu vii cu noi, mic print? Nu vrei? spuse Alba.

-  As vrea, Alba. Mi-e drag Pamantul. Si vulpea ma asteapta... Dar ti-am spus: am treaba. Si-apoi, la capatul Pamantului e desertul... si sarpele e-acolo...


- Ce e un sarpe? intreba fetita, invatata doar cu orase si cu paduri inzapezite.

-  Un mijloc de transport de pe o planeta pe alta... sopti printul. Subtire ca un deget. Are culoarea lunii! Printul-Copil ofta, amintindu-si, pesemne, de ceva. Si-acum plecati, Pamantul va asteapta. Are nevoie de povesti si de speranta. Plecati, eu am sa va veghez de pe planeta mea, cu doi vulcani si-o floare. Si-am sa-mi inchipui ca sunt din nou cu voi, acolo, pe Pamant, alaturi de vulpea mea domesticita. Drum bun! Plecati acasa! Asezati-va unul langa altul. Asa! inchideti ochii - asa! Si spuneti intr-un glas ruga de taina, hai spuneti-o dupa mine: "VREM ACASA!"

- Vrem acasa, soptira intr-un glas, ca pe o vraja, Alba,
q7b971qd66tth
Fram, piticii, Fetita cu chibrituri, Trei-Capete si Pasarea Albastra.
Se auzi un vuiet urias. Apoi un val de aer ii insfaca vartos. .Intr-o clipita (nici n-apucasera sa deschida ochii si sa vada, pierind in zare, Steaua-de-Sticla, pe care abia mai lumina vesmantul de aur si de argint al printului cel mic), se si trezira la hotarul dintre pamant si stele, unde asteptau, supusi, Bur si Calambur, inhamati la sania fermecata.
Alba, Fram, piticii, Fetita cu chibrituri, Trei-Capete si Pasarea Albastra calatorira astfel inapoi pe drumurile iernii. Un timp.
Si apoi se despartira, intorcandu-se fiecare in povestea lui, stiind de acum inainte ca Pamantul este casa lor, stea intre stele, singura stea pe care se zamislesc povesti.

Un oaspete neobisnuit de calin gruia La pol de lucia olteanu Generalul furnicilor de lucia olteanu Sfoara de fum - basm popular suedez in romaneste de theodor holban