n2s4818ny64mnz
A fost odata un morar care avea trei feciori. Dupa moartea tatalui lor, cei trei flacai au primit drept mostenire doar o moara, un magar si un motan.
Imparteala s-a facut repede si fara greutate. N-au fost chemati nici notarul, nici judecatorul: ei ar fi inghitit toata averea. Feciorul cel mai mare a luat moara, cel mijlociu magarul, iar cel mic a ramas cu motanul.
Mezinul era tare mahnit ca s-a ales doar cu atat.
"Daca fratii mei vor munci impreuna, ei isi vor putea agonisi painea, zicea el. Pe cata vreme eu, dupa ce voi manca motanul si imi voi face manusi din pielea lui, nu-mi va ramane decat sa mor de foame."
Motanul i-a auzit vorbele, dar s-a prefacut ca nu le pricepe. El s-a apropiat linistit de flacau si i-a spus:

- Nu fi mahnit, stapane! Da-mi o tolba si fa-mi rost de niste cizme, ca sa pot umbla prin maracini. Ai sa vezi ca n-ai cazut chiar atat de prost la imparteala.
Flacaul n-a pus prea mult temei atunci pe vorbele motanului. Totusi, cunoscandu-i iscusinta la prins soareci, dibacia la catarat si viclenia cu care se descurca in clipele grele, flacaul a inceput sa traga nadejde ca motanul il va putea ajuta.
Dupa ce a primit tot ce ceruse, motanul s-a incaltat cum se cuvine, a bagat in tolba niste morcovi proaspeti, si-a luat tolba in spinare si s-a dus intr-un crang plin de iepuri.
In crang, si-a lasat tolba cu baierile deschise si s-a tupilat in tufisul cel mai apropiat, unde a ramas nemiscat. Astepta ca vreun iepuras prostut sa se bage in tolba dupa morcovi.
Dupa putin timp, un iepuras, nepriceput la vicleniile motanesti, a intrat in tolba sa guste din morcovi. Jupanul motan s-a repezit la tolba, i-a strans baierile si asa a vanat iepurasul.
Mandru de isprava lui, s-a dus la palat si a cerut sa-i vorbeasca regelui. A fost poftit inauntru. De cum a intrat, a facut plecaciune adanca in fata regelui si i-a spus:


-  Maria ta, primeste acest iepure, pe care ti I-a trimis in dar stapanul meu, marchizul de Carabas (asa se gandise el sa-si numeasca stapanul).

- Spune-i marchizului ca-i multumesc si ca darul lui mi-a facut multa bucurie.
Dupa un timp motanul si-a luat iarasi tolba si s-a ascuns intr-un lan de grau. A stat acolo tupilat pana cand doua potarnici au intrat in tolba. A prins amandoua pasarile si Ie-a dus regelui, asa cum facuse si cu iepurele.
Regele a primit cu bucurie darul, ba I-a si rasplatit pe motan.
Si tot asa, vreme de doua-trei luni, jupanul motan a dus la curte tot soiul de vanat, ca din partea stapanului sau.
Intr-o zi motanul a aflat ca regele si fiica lui - cea mai frumoasa printesa din lume - au de gand sa faca o plimbare pe malul raului. S-a dus la stapanul sau si i-a spus:


- Du-te sa te scalzi in rau in locul pe care am sa ti-l arat eu. Pe urma... lasa totul in seama mea!
Marchizul de Carabas a facut intocmai precum I-a invatat motanul, cu toate ca nu prea intelegea la ce ii va sluji baia in rau.
Pe cand se scalda, a trecut pe acolo regele si a auzit vocea motanului, care striga cat il tinea gura:


- Ajutor! Ajutor! Se ineaca marchizul de Carabas! Regele a scos capul pe usa calestii si, recunoscandu-l pe
motan, care ii adusese de atatea ori darul, a poruncit garzilor sale sa sara in ajutorul marchizului de Carabas.
In timp ce marchizul era scos din apa, motanul s-a apropiat de caleasca si a povestit regelui ca niste hoti au furat hainele marchizului, pe cand acesta se scalda.
Cand colo, poznasul ascunsese chiar el hainele stapanului sau, sub un bolovan.
Regele a poruncit curtenilor sa aduca degraba pentru marchizul de Carabas cel mai frumos vesmant din toate vesmintele regesti, iar pana atunci s-a straduit sa-l mangaie in fel si chip pentru pierderea suferita.
Dupa ce s-a imbracat cu hainele regelui, marchizul arata si mai chipes. Atat de chipes, incat printesa il indragi pe data. Regele il pofti sa urce in caleasca si sa se plimbe cu ei.
Multumit ca totul merge asa cum planuise el, motanul a pornit in goana inaintea calestii. Pe drum a intalnit niste cosasi
si Ie-a strigat:


- Luati seama, oameni buni, sa spuneti regelui ca faneata pe care o cositi este a marchizului de Carabas. Altfel, praf si pulbere o sa se aleaga de voi.
Cosasii au facut intocmai. Cand regele i-a intrebat a cui este faneata, ei au raspuns intr-un glas:


- A marchizului de Carabas.
Amenintarile motanului ii inspaimantasera de moarte.

- Ai mostenit o faneata frumoasa, spuse regele.

- Chiar asa, maria-ta, raspunse marchizul. Faneata este intr-adevar foarte frumoasa.
Jupanul motan, care o lua mereu inainte, a intalnit apoi
niste seceratori si Ie-a spus:


- Luati seama, oameni buni, sa spuneti regelui ca tot graul asta este al marchizului de Carabas. Altfel, praf si pulbere o sa se
aleaga de voi.
Dupa o vreme, trecand pe-acolo, regele a intrebat al cui
este graul de pe camp.

- Al marchizului de Carabas, au raspuns seceratorii. Regele, ca si marchizul, a fost foarte bucuros. Motanul,
care alerga mereu inaintea calestii, spunea acelasi lucru tuturor oamenilor pe care ii intalnea in cale. Iar regele se minuna de marile avutii ale marchizului de Carabas.
In cele din urma, motanul a ajuns la un castel minunat. Era castelul unui capcaun, cel mai bogat capcaun din cati au fost pe lume. Ale lui erau toate pamanturile pe care le vazuse regele in drum.
Motanul cercetase din vreme cine era capcaunul si ce puteri avea. El a cerut ingaduinta sa i se infatiseze, spunand ca n-ar avea sa treaca pe acolo fara sa-i dea binete si sa-l intrebe de sanatate.
Capcaunul l-a primit cu toata cuviinta si blandetea de care e in stare un capcaun si l-a poftit sa se odihneasca.

- Am auzit - i-a spus motanul - ca te poti preface in orice salbaticiune, de pilda, in leu sau elefant.

-  Ba bine ca nu, i-a raspuns capcaunul, si, ca sa-ti dovedesc, am sa iau chiar acum chipul unui leu.
Vazand fiara, motanul s-a speriat atat de tare, incat intr-o clipa a si fost pe acoperis. Dar prea lesne nu i-a venit, din pricina cizmelor care nu erau tocmai potrivite pentru cataratul pe olane.
Dupa ce capcaunul si-a luat iarasi chipul dinainte, motanul a coborat de pe acoperis si a recunoscut ca i-a fost strasnic de frica. Capcaunul a ras cu pofta, iar motanul i-a spus:


-  Am mai auzit ca te poti preface si in animale micute, cum ar fi soarecii si sobolanii. Dar asta, nici in ruptul capului n-o pot crede!

- N-o poti crede? - zise cu trufie capcaunul. Priveste!
Si, spunand acestea, se prefacu intr-un soricel si incepu sa alerge pe dusumea. De cum l-a vazut, motanul s-a napustit asupra lui si l-a inghitit.
in vremea asta a ajuns si regele la castel si a vrut sa intre inauntru.
Motanul, auzind uruitul calestii pe podet, s-a repezit in intampinarea regelui si i s-a inchinat:


- Fii binevenit, maria-ta, in castelul marchizului de Carabas!

-  Cum, marchize? s-a mirat regele, si castelul tot al dumitale este? N-am mai vazut pana astazi un castel ca asta si gradini atat de minunate! Nu ne poftesti sa intram?

Marchizul a dat mana printesei, ca s-o ajute sa se dea jos din caleasca, si amandoi l-au urmat pe rege, care o luase inainte.
Intr-o sala mare au gasit masa pusa. Era incarcata cu tot felul de bucate. Capcaunul le pregatise pentru prietenii sai, pe care-i poftise tocmai in ziua aceea la ospat. Dar afland ca regele se afla in castel, oaspetii capcaunului nu s-au mai incumetat sa vina acolo.

Regele era foarte multumit de toate cate aflase despre marchizul de Carabas. Iar printesa l-a indragit nespus de mult pe flacau. Dupa ce a golit cinci-sase pahare cu vin, regele i-a spus
marchizului:

- Ei, acum dragul meu, daca ti-e pe plac, poti sa-mi fii
ginere!
Marchizul s-a inchinat pana la pamant si a primit cu bucurie cinstea pe care i-o facuse regele. Chiar in aceeasi zi, el o lua de nevasta pe printesa. Iar motanul a ajuns mare boier si nu mai prindea soareci decat ca sa-i treaca de urat.

Varza fermecata de fratii grimm Imparatul cioc-de-sturz de fratii grimm Poveste de iarna de silvia kerim