A FOST ODATA UN IMPARAT, si imparatul asta avea de jur imprejurul palatului sau o padure mare, ca aproape nu-i mai dadeai de capat, de intinsa ce era. Si-n padurea cu pricina haladuiau fel de fel de jivine. Si se intimpla ca-ntr-o zi, imparatul sa trimita pe-un vinator de-al sau in padure, sa impuste o caprioara. Dar vezi ca vinatorul nu s-a mai intors...


-  Te pomenesti ca i s-a intimplat vreo nenorocire! zise imparatul catre curtenii sai. e7v8521ex71fnk
Si chiar a doua zi trimise alti doi vinatori pe urmele celui disparut. Dar, ca un facut, nici acestia nu se mai intoarsera.
A treia zi, daca vazu imparatul cum sta treaba, dadu porunca sa se stringa de indata la curte toti vina-torii imparatesti, si cand ii vazu adunati, le grai astfel:


-  Cutreierati padurea in lung si-n lat si nu cumva sa incetati cautatul pana ce nu-i veti gasi pe tustrei vinatorii!...

Dar vezi ca nici acestia nu s-au mai inapoiat, nici macar unul, de saminta, si nici din haita de ciini pe care-i luasera cu ei nu s-a mai intors vreunul la curte. De la intimplarea asta, nici un suflet de om nu mai cuteza sa intre in padure, si padurea ramase cufundata intr-o adinca tacere si singuratate, de parea ca-i un tintirim. Si doar din cand in cand mai putea fi zarit cite-un vultur sau cite-un uliu zburind pe deasupra ei.
Dupa amar de ani, un vinator strain se-ntimpla sa treaca pe-acolo si, cum n-avea nici de unele si era in cautarea unei slujbe, se infatisa imparatului si-i zise ca el e gata sa intre in padurea aceea in care si-au pier­dut viata atitia slujitori de-ai sai. Dar imparatul se impotrivi, spunindu-i:


-  Ei, vinatorule, nu-i lucru curat cu padurea asta si ma tem ca de te-as lasa sa te duci, ai pati si tu la fel ca si ceilalti si nu te-ai mai intoarce!...

Vezi insa ca vinatorul o tinea mortis pe-a lui si-i raspunse:


-  Lasa-ma sa incerc, maria-ta! Iar de-i vorba ca te temi pentru viata mea, apoi afla ca-mi iau intreaga raspundere pentru tot ce mi s-o intimpla, ca mie de nimic nu mi-e frica!...

Daca auzi asta imparatul, nu avu ce sa-i mai faca si-l lasa intr-ale lui.
Vinatorul isi lua ciinele si se afunda in padure. Mult timp nu trecu si ciinele dadu de urma unui vinat. Si luindu-si picioarele la spinare, porni dupa el si incepu sa-l fugareasca. Citiva pasi sa fi facut, nu mai multi, si-n cale odata-i rasari o baltoaca, de nu mai putu trece mai departe. Si sa vezi dracia dracului: din mlastina aia aparu un brat gol care-l insfaca pe ciine si-l trase in adinc!...-
Daca vazu vinatorul asta, se intoarse la curte, de lua trei oameni cu el, si-i puse sa scoata apa clin baltoaca aceea. Scoasera ei oamenii ce scoasera apa cu gale­tile, si cand dadura de fundul mlastinii, sa vezi si sa nu crezi: in mocirla zacea un om salbatic, cu pielea rosie cum ii fierul ruginit!... Si-atit de lung ii crescuse parul, ca-i ajungea pana la genunchi... Si dupa ce l-au legat fedeles cu niste odgoane groase, l-au dus la palatul domnesc.
Omul cel salbatic stirni multa uimire printre popo-reni, ca o asemenea grozavie de fiinta nu mai intilnise nimeni pana atunci. Imparatul porunci ca prinsul sa fie inchis intr-o cusca de fier, si acea cusca s-o aseze slujitorii in curtea palatului, ca sa stea la vederea ori­cui. Si mai dadu el o pravila, ca, sub pedeapsa de moarte, nimeni sa nu cuteze a deschide usa custii. Iar ca sa fie mai sigur, cheia usii o incredinta spre pastrare im­paratesei. De-acu nainte, padurea era scapata de sal­baticiunea asta, mai fioroasa decat orice jivina, si ori­cine putea s-o strabata fara nici o teama.

Ei, da mai trebuie sa zic ca imparatul avea un co­con, si acu implinise flacaiasul opt anisori. Si se-ntim-pla ca-ntr-o zi sa se joace el cu mingea prin curtea pa­latului. Si tot jucindu-se, nu stiu cum facu ca nimeri mingea drept in cusca de fier... Daca vazu el asta, se apropie de cusca si-i porunci omului care statea inchis acolo:


-  Da-mi inapoi mingea!
Dar omul cel salbatic nu-i lua in seama vorbele si-i raspunse:


-  De nu-mi deschizi usa, nu ti-o dnu!

-  Nu, nici in ruptul capului n-o sa fac asta, zise flacaiasul, ca doar n-o sa calc porunca imparatului!...

Si pleca de acolo furios. Dar a doua zi vezi ca veni iar sa ceara mingea...

Omul cel salbatic o tinu insa mortis:


-  Deschide usa si ti-oi da-o!
Daca-l auzi feciorasul ca tot asta-i cere, se-nfurie si mai tare, dar nu vru sa se-nvoiasca. Si se intimpla ca a treia zi imparatul sa plece la vinatoare. Feciorasul n-avea astimpar, ca-si dorea tare mult mingea, si iar se duse la omul cel salbatic. Si apropiindu-se de grati­ile cele groase de fier, ii zise:


-  Chiar de-as voi sa-ti deschid usa, tot n-as putea, ca n-am cheia!...

Atunci omul cel salbatic ii spuse: -  De asta ti-e grija?!... Cheia se afla pitita sub perna imparatesei. Du-te fuguta si ad-o!
Ce sa va mai spun eu dumneavoastra: atit de mult dorea feciorasul sa-si aiba mingea indarat, ca nu mai statu pe ginduri si alerga de aduse cheia! Si cum se deschidea tare greu usa, feciorul trebui sa se opinteas-ca-n ea si-si prinse degetul. De cum se casca usa, omul cel de fier dadu buzna afara si, punindu-i in mina fecio-rasului mingea de aur, isi lua talpasita.
Daca vazu feciorasul ca omul cel de fier se tot duce, odata il apuca frica si incepu sa alerge pe urmele lui, strigand cit il lua gura:

-  Stai, nu pleca de-aici, ca altminteri maninc de la taica o papara zdravana!...

Daca auzi asta, omul cel salbatic se intoarse pe lo­cul unde se afla copilul, il ridica in brate, il aseza pe umar si, cu pasi grabiti, se indrepta spre padure.
Multa vreme nu s-a scurs si se intoarse si imparatul de la vinatoare. Si trecind el prin gradina palatului, numai ce vazu cusca goala... O intreba pe imparateasa ce s-a intimplat, dar ea ce era sa-i spuna, daca nu stia nimic!... Alerga atunci biata femeie intr-un suflet sa caute cheia, dar cheia ia-o de unde nu-i! Striga atunci dupa fecior, ca parca o presimtire rea ii inghimpase inima, dar nu primi nici un raspuns. Imparatul isi tri­mise slujitorii sa-l caute in poiana din fata palatului, dar cit il caut ara ei in poiana si hat-departe, pe cimp, nu fu chip sa-l afle pe nicaieri. Ei, acu isi dadu seama imparatul de cele intimplate, si-o mare durere ii napadi sufletul. Si jalea asta adinca cuprinse intreaga curte domneasca.
Cind ajunse omul cel salbatic in padure, dadu jos copilul de pe umar si-i zise:


-  De-acu , baiete, n-o sa-i mai vezi niciodata nici pe taica-tau, imparatul, nici pe maica-ta, imparateasa, c-o sa traiesti numai pe langa mine! Si mi-e mila de tine si-o sa-ti fiu ca un bun parinte, ca doar de la grea anan­ghie m-ai scapat. Daca ai sa ma asculti si ai sa-ndepli-nesti tot ce ti-oi porunci, n-o sa-ti mearga rau... Ca, slava Domnului, am la comori si banet, cum nu are nimeni pe lume!...

Omul cel de fier ii pregati feciorului un culcus din muschi de ziceai ca-i din puf, nu altceva. Si feciorul imparatului, de cum puse capul jos, il si fura somnul. A doua zi, omul cel salbatic il duse la o fintina si-i zise:


-  Vezi fintina asta? De unde izvoraste si pana la gura e plina toata numai cu apa de aur. Si apa asta e limpede si curata cum e cristalul. Tu sa te asezi langa ea si sa pazesti sa nu cada nimic intr-insa, ca nu cumva sa se intineze! Asta-i tot ce trebuie sa faci, si-n fiecare seara oi veni sa vad de mi-ai indeplinit intocmai po­runca.
Feciorasul se aseza pe ghizdurile fintinii si incepu sa priveasca in apa. Privea el cum iesea la suprafata apei cand un peste de aur, cand un sarpe de aur, si pazea cu strasnicie ca nimic sa nu cada in undele aurii. Si in timp ce privea apa, fara sa se clinteasca de-acolo, degetul incepu sa-l doara atit de puternic, incit, fara sa vrea il viri in apa de aur. Nu-i vorba, il trase el repede afara, dar vezi ca degetul se aurise tot si, oricit se cazni fecio­rasul, nu mai putu sterge de pe deget poleiala de aur.
Cind se lasa seara, Hans-cel-de-Fier odata aparu langa fintina, pasamite, venise sa vada cum si-a indeplinit slujba feciorasul. Cata tinta in ochii lui si-l intreba :


-  Ei, s-a intimplat ceva?


-  Da de unde! se grabi baiatul sa raspunda, tinindu-si degetul ascuns la spate si ferindu-l ca sa nu i-l
vada.
Dar Hans-cel-de-Fier ii zise:


-  Las ca stiu eu c-ai muiat degetul in apa!... De asta data iti trec cu vederea, da vezi de te fereste sa mai iasi sa cada ceva in fintina, auzi?!...     
A doua zi, in zori, feciorasul se aseza din nou pe ghizdurile fintinii, cu gind s-o pazeasca. Dar degetul in­cepu iar sa-l doara si baiatul isi trecu mina prin par, ca sa-si mai ogoiasca durerea. Si, ca un facut,, un fir de par cazu in fintina!... Il scoase el repede din apa, da ce folos, ca acu firul era aurit pe de-a-ntregui!
Veni iar Hans-cel-de-Fier si, fara sa-l mai intrebe pe baiat, indata stiu ce se-ntimplase.

-  Ai lasat sa cada un fir de par in fintina, asa-i?!... grai el catre fecior as, dar nu parea a fi prea suparat. Uite, te iert de data asta!... Da daca o fi sa se mai intimple o asemenea istorie si-a treia oara, sa stii ca s-a sfirsit totul. Atunci va fi pingarita fintina si-o sa tre­buie sa te duci de la mine.

A treia zi, feciorasul se aseza iar pe ghizdurile finti­nii si, cu toate ca incepu sa-l doara si mai rau degetul, se sili sa nu mai ia aminte la durere, si nici nu-l misca macar. Si, ca sa-i treaca timpul mai repede, prinse a-si privi chipul in apa fintinii. Privi el ce privi, si ca sa-si vada mai bine ochii in luciul apei, se apleca atit de tare peste fintina, ca pletele cele lungi i se dadura peste cap si atinsera apa. Repede sari in sus, dar ce folos?... Ca acum tot parul ii era aurit si lucea ca soarele, de-ti lua ochii... Ei, va puteti inchipui dumneavoastra ce spaima a mai tras!... Isi scoase o naframa si pe loc o infasura in jurul capului, cu gindul ca asa n-o sa vada omul cel salbatic ca i se aurise parul.
Dar ti-ai gasit!... De-ndata ce veni la fintina, Hans-cel-de-Fier stiu tot ce se-ntimplase...


-  Desfa-ti naframa! porunci el.
Si parul cel aurit iesi la iveala, stralucind ca razele soarelui. Inceren baiatul in chip si fel sa-i arate ca n-ar fi citusi de putin vinovat, dar zadarnica ii fu orice sta­ruinta. Omul cel salbatic ramase nestramutat in hota-rirea lui.

-  De trei ori te-am pus la incercare si tot de-atitea ori nu mi-ai respectat porunca, asa ca nu mai ai ce cauta la mine! Du-te-n lumea cea larga, si acolo o sa afli tu, n-ai grija, ce inseamna saracia si amarul... Da pen­tru ca nu esti rau la suflet si fiindca-ti doresc tot binele, nu te pot lasa in voia soartei si-ti ingadui ca, ori de cite ori te-ai gasi la vreo ananghie, sa vii aici in padure si sa ma chemi. Si sa strigi asa: "Hans-cel-de-Fier!" Eu atunci te-oi auzi si m-oi grabi sa te ajut... Ca mare mi-e puterea, copile, mult mai mare decat ti-o poti inchipui tu, si am la aur si argint cit nisipul marilor...

Feciorul de imparat trebui sa paraseasca padurea, ca n-avea ce alta face. Si-o porni el la drum, tot inain- te, si merse si merse pe carari umblate si neumblate, pana ce ajunse intr-un sfirsit la portile unui mare oras. Cauta el aici de lucru, dar nu gasi nimic nicaieri. Si cum oare ar fi putut sa gaseasca, de vreme ce nu inva­tase nici o meserie cu care sa-si poata agonisi traiul... In cele din urma se duse la curtea imparatului si in­treba pe unul si pe altul de n-au cumva sa-i dea ceva de lucru. Curtenii ii ascultara pe rind pasul, dar mai apoi fiecare dadea din umeri, nestiind la ce treaba l-ar putea folosi. Vezi insa ca le placu totusi cum se-nfa-tisa flacaul, si-l poftira sa ramina la curte. pana la urma, mesterul bucatar tot ii gasi o treaba, socotind ca s-o pricepe el sa-i aduca apa si lemne si sa-i curete cupto­rul de cenusa.
Si se-ntimpla ca odata sa lipseasca din bucatarie toti servitorii si sa trebuie sa fie duse degraba mancarurile la masa imparatului. Cum n-avea nici un fecior de casa la indemana, bucatarul nu mai pregeta, ci-i porunci flacaului sa le duca dinsui. Lua el tablaua cu bucate, dar cum nu voia sa i se vada parul cel de aur, nu-si scoase palaria din cap cand aparu in fata imparatului. Ei, va-nchipuiti dumneavoastra ce-a fost pe maria-sa imparatul daca vazu acest lucru, ca nu i se mai intim-plase inca asa ceva! Dar vezi ca nu-l surchidi pe flacau, ca era tinar de tot, si-i spuse cu blindete:


-  cand aduci mancare imparatului, dator esti sa-ti scoti palaria, auzi tu, copile?...


-  O rog pe maria-ta sa ma ierte, raspunse feciorul, da nu-ndraznesc a-mi scoate palaria in fata domniei-voastre, ca am riie pe cap!...

imparatul, daca auzi asta, nu-i mai zise nimic, dar indata porunci sa fie chemat bucatarul. Si-l scarmana zdravan c-a luat in slujba pe-un astfel de om si dete porunca sa-l alunge pe data. Vezi insa ca bucatarul nu se-ndura sa-l lase muritor de foame, ci facu ce facu si-l schimba cu ajutorul de gradinar.
Acu , feciorul nostru trebuia sa ingrijeasca de gra­dina, sa sape si sa stropeasca razoarele, si muncea si pe ploaie, si pe vint, ca n-avea ce alta face.
Si-ntr-o zi, pe timpul verii, pe cand lucra singur in gradina si era mare zapuseala, se intimpla sa-si scoata palaria, ca sa se mai racoreasca putin. Si ce credeti: razele de soare numai ce cazura pe parul cel de aur, de-l facura sa sclipeasca in zeci si zeci de lumini! Si lumi­nile astea, m-oti crede ori ba, se nimerira sa ajunga pana-n iatacul domnitei...

Daca le vazu fecioara de imparat, se minuna ea foarte de stralucirea, lor si se apropie de fereastra, ca sa-si dea seama de unde veneau. Si cand il zari pe flacau, pe data se dumeri si striga la dinsul:


-  Baiete, hei baiete, n-auzi? Ia vino sus de-mi adu un buchet de flori!
Flacaul isi acoperi repede capul si se grabi sa culeaga citeva flori salbatice de cimp si facu din ele un buchet. Dar cand fu sa urce scarile, se-ntilni fata-n fata cu gra­dinarul, care sari la el cu uimire:


-  Da bine, ma baiete, ii zise el, cum de-ndraznesti sa-i duci domnitei flori atit de nevrednice!... Du-te repede de culege pe ale mai frumoase si mai de soi, auzi tu ?!

-  Ba nici ca ma gindesc sa fac asa! raspunse flacaul. Florile astea salbatice au o mireasma mult mai tare si-o sa-i placa mai mult.
Cum intra in iatacul domnitei, aceasta ii zise:


-  Scoate-ti palaria, baiete, ca doar nu se cuvine sa stai in fata mea cu capul acoperit!
Dar vezi ea feciorul gasi repede raspunsul:


-  Nu pot, inaltimea ta, ca am riie!
Daca vaztt domnita ca umbla cu fofirlica, odata-i smulse palaria din cap, si numai ce i se revarsara pe umeri buclele de aur, ca-ti era mai mare dragul sa pri­vesti la ele!... Flacaul dadu sa fuga, ca-l prinsese cu minciuna, dar domnita il opri, vorbindu-i cu prietenie, si-i darui un pumn de galbeni. Pleca el de acolo, dar vezi ca aurul nu-l prea ispitea si-l darui gradinarului, spunindu-i:


-  Ia banii astia si da-i copiilor tai, sa se joace cu ei si sa se bucure!
A doua zi, domnita iarasi ii ceru sa-i aduca un bu­chet de flori salbatice. Si cand flacaul intra cu ele in iatac, odata se repezi ca sa-i scoata palaria... Dar ghiu-jul de baiat parca banuise ca asa o sa i se intimple si si-o tot indesa pe cap cu amindoua miinile.
Daca vazu si vazu domnita ca nu poate s-o scoata la capat cu el, il lasa in pace si-i mai darui inca un pumn de galbeni. Dar flacaul nu pastra galbenii pentru din-sul, ci-i darui mai departe gradinarului pentru copiii lui.
Si tot la fel se petrecura lucrurile si a treia zi: dom­nita nu fu in stare sa-i scoata palaria de pe cap, iar el nu-si opri pentru sine aurul, ci-l darui gradinarului.
Mult nu cred sa fi trecut de la intimplarile astea, si iata ca se porni razboiul. Isi aduna imparatul oastea, dar vezi ca nu stia de va putea tine piept urgiei, din pricina ca dusmanul era mai puternic si avea o armie mult mai numeroasa.
Vazind prin cit amar trece tara, feciorul grai catre ceilalti slujitori imparatesti:


-  Socot ca de-acu is si eu destul de barbat ca sa pot porni la razboi. Dati-mi doar un cal, ca de altceva n-am nevoie!
Daca auzira asta oamenii, odata se pornira pe ris si-i raspunsera:


-  Faca-ti-sc voia! Dupa ce-om pleca, du-te in grajd si ia-ti calul pe care ti-l vom lasa.
Dupa ce plecara toti slujitorii, feciorul intra in grajd sa scoata bidiviul, si ce sa vezi: dadu peste o mirtoaga de cal care schiopata de-un picior, ca-i plingeai de mila! Dar flacaul nu lua in seama betesugul, incaleca pe gloaba si-o porni intins catre padurea cea intunecoasa. Si de cum ajunse la marginea ei, striga de trei ori: "Hans-cel-de-Fier!" cu atita putere, ca glasul ii rasuna printre copaci ca un pui de vifor.

Si pe data se ivi si omul salbatic, care-l intreba:


-  Ce vrei, mai baiete?


-  Vreau sa-mi dai un cal nazdravan, ca gindesc sa merg si eu la razboi.

-  Vei avea ceea ce ti-ai dorit, ba inca si mai mult decat atit!
Omul cel salbatic se afunda in padure si, dupa putin, numai ce se vazu venind un rindas, aducind de capas­tru o minunatie de cal, care spumega pe nari, ca abia putea fi tinut in friu. Si-n urma calului se-nsirau o mtd-time de ostasi, numai unul si unul, inzauati toti, si cu niste sabii care sclipeau in bataia soarelui.
Flacaul nostru ii dadu rindasului mirtoaga si, incale-cind pe calul cel nazdravan, o porni in fruntea ostirii. Se apropie el de cimpul de bataie si tare se mai mihni de ce-i fu dat sa vada: o parte din ostasii imparatului pierisera-n lupta, iar ceilalti, citi mai ramasesera te­feri, stateau gata sa dea bir cu fugitii!... Atunci nu mai astepta nici o clipa si, ca un trasnet, se repezi cu oastea lui asupra dusmanului. Si atit de naprasnica fu na­vala, ca dobori la pamint pe oricine incerca sa i se impo­triveasca. Daca vazura dusmanii ca nu-i de gluma cu viteazul asta, vrura s-o ia la fuga, ca sa-si scape viata, dar flacaul porni oastea pe urmele lor si-i urmari cu inversunare, pana ce-i dobori pe toti. Dupa izbinda, in loc sa se inturneze la curtea imparateasca, o porni cu oastea, pe cai ocolite, spre padurea cea intunecoasa si, de indata ce ajunse acolo, il chema pe Hans-cel-de-Fier.

-  Ce vrei, mai baiete? il intreba omul cel salbatic. -  Ia-ti inapoi calul si oastea si da-mi gloaba mea schioapa.
Cind se intoarse imparatul la palat, domnita ii iesi in intimpinare si-l coplesi de laude pentru izbinda pe care o avusese impotriva dusmanului. Dar imparatul o opri sa-l mai firitiseasca, zicandu-i:


-  Draga tatii, nu eu am cistigat batalia, ci un cava­ler strain, care mi-a venit intr-ajutor cu oastea lui. Asa ca lui i se cuvin toate laudele...

Domnita vru neaparat sa afle cine-i cavalerul acela viteaz, dar vezi ca nici imparatul nu stia prea multe despre el. Si doar atit putu sa-i mai zica:


-  Dupa batalie, l-am mai vazut cum s-a luat dupa dusmanii care fugeau si cum ii fugarea de moarte. Pu­tin dupa aceea, oastea lui s-a pierdut dupa negurile zarii si de atunci nimeni nu l-a mai zarit nici pe viteaz si nici pe vreun om din oastea lui.
Daca auzi asta, domnita se duse la gradinar si-l in­treba unde-i e ajutorul.
Si gradinarul ii raspunse, razand cu gura pana la urechi:


-  Unde ar putea sa fie, maria-ta? E aici, ca tocmai acu s-a intors pe gloaba aia a lui ce schioapata de-un picior!...

Si l-au primit oamenii c-un potop de batjocuri. Parca mai aud cum ii ziceau: "Ia uitati-va! S-a intors si schiopirla al nostru!..." Si-l tot intrebau in zeflemea pe unde a cucait in toata vremea asta. Da al naibii de ghiuj, nici el nu se lasa mai prejos, ca la toate raspun­dea de parca ar fi fost viteazul vitejilor: "Ehe, eu am luptat cel mai virtos dintre toti, ca de n-as fi fost eu, nu stiu daca ati mai fi apucat sa vedeti lumina zilei!..." Iar daca au auzit oamenii cum se impauna, au ris cu si mai mare pofta, de le venea sa lesine de ris, nu alta...

Trecu vremea si-ntr-o buna zi imparatul grai catre domnita:

i !
-  Fata tatii, tare mult as voi sa dau o serbare! Da una care sa tina trei zile incheiate... Si gindesc ca la praznicul acesta sa arunci, dupa datina, marul de aur, ca sa-l prinda cel mai destoinic dintre feciorii de crai care ne-or fi oaspeti. Si, cine stie, auzind de serbare, poate ca s-o-ntimpla sa vina si craiul cel necunoscut!...

De indata ce se vesti praznicul, flacaul se duse in padure si-l chema pe Hans-cel-de-Fier.

-  Ce vrei, baiete? il intreba acesta.

-  Vreau sa prind marul de aur pe care-o sa-l zvirle domnita!

-  Daca numai asta ti-e dorinta, fii atunci linistit, ca-i ca si cum il ai de pe acum! il asigura Hans-cel-de-Fier. Si-o sa-ti mai dau, pe deasupra, o za rosie si-un armasar roib.
Cind fu sa inceapa serbarea, flacaul veni calare pe armasarul cel roib si se aseza in rindul cavalerilor. Si-ntr-atita era de schimbat, ca nimeni nu putu sa-l re­cunoasca. Si numai ce sosi si domnita! Zvirli ea cava­lerilor un mar de aur si vezi ca in afara de flacauastil nostru nu fu in stare sa-l prinda nimeni... Dupa ce-l prinse, odata rasuci armasarul si, dindu-i pinteni, o lua la goana de-ai fi zis ca-l fugaresc diavolii...

A doua zi, Hans-cel-de-Fier ii dadu o za alba si-un armasar alb ca neaua. Si se intimpla ca flacaul prinse din nou marul. Dar nu zabovi nici o clipa, ci disparu imediat, ca si in ajun.
Daca vazu cum sta treaba, imparatul se minie foc si zise:


-  Ce fel de purtare mai e si asta? Si cum de-si in­gaduie sa nu vina in fata mea si sa arate cine e si ce hram poarta?!...

Apoi dadu porunca slujitorilor sai ca, de va prinde iar marul cavalerul si-o incerca sa fuga, sa porneasca pe urmele lui cu totii si nu cumva sa-l scape. Iar de nu va voi sa se intoarca de buna voie, sa fie doborit de pe cal si, de nu s-o putea altfel, sa fie chiar impuns cu lancea.
A treia zi, Hans-cel-de-Fier ii dadu flacaului o za neagra si-un armasar negru ca pana corbului. Si se-n-timpla ca flacaul prinse iarasi marul... Dar cand dadu sa fuga, ostasii Imparatului se luara pe urmele lui si intr-atita se apropie unul de el, ca-l rani la picior cu virful spadei.
Reusi totusi sa scape de sub urmarirea lor, dar vezi ca armasarul gonea atit de repede, ca-i cazu coiful de pe cap si ostasii imparatului putura sa-i vada pletele de aur. Si de cum se intoarsera la curte, se apucara sa-i povesteasca imparatului toata tarasenia.
A doua zi, domnita se duse iarasi la gradinar si-l intreba unde-i e ajutorul.

-  Altoieste in gradina niste meri, maria-ta. Da-mi pare ca-i ostenit, ca ieri flacaul asta ciudat a fost si el la serbare si s-a intors abia catre seara. Si jucindu-se el cu copiii mei, ca tare-i mai iubeste, le-a aratat trei mere de aur, pe care zicea ca le-ar fi cistigat la prazni­cul acela.
Domnita alerga la taica-sau de-i spuse totul, iar imparatul dadu porunca sa i se infatiseze de indata flacaul ce era ajutor la gradinarie. Veni el intr-un suflet, ca n-avea ce alta face, dar tot cu palaria pe cap. Vezi insa ca domnita era pe-aproape si odata-i scoase palaria!... Si ce crezi: pletele de aur ii cazura pe umeri, de pareau ca-s raze de soare, si era asa de frumos flacaul, ca ramasera toti cu ochii la el, parca fermecati...

Si-l intreba imparatul:


-  Tu esti cavalerul care a venit la serbare imbracat in fiecare zi in alta za si care a prins cele trei mere de aur?


-  Da, eu is! raspunse flacaul. Si iaca si merele... Apoi scoase din buzunar cele trei mere de aur si le intinse imparatului. Si de mai doreste maria-ta si alte dovezi, atunci sa priveasca la rana asta de la picior, pe care mi-au facut-o unii din oamenii domniei tale, pe cand ma fugareau... Si afla ca tot eu sunt cavalerul care te-am ajutat sa-ti invingi dusmanii!...



-  Daca-i asa, atunci iti datorez vesnica recunos­tinta, grai imparatul. Da ia spune-mi: n-ai vreo do­rinta pe care as putea sa ti-o indeplinesc?...


-  Ba am una: sa-mi dai de nevasta pe fata mariei-tale!
Daca-l auzi domnita ce indrazneste a zice, rise usu­rel si grai bucuroasa:


-  Asa flacau mai zic si eu!... Asta nu face mofturi. Si apropiindu-se de el, il saruta ca pe-un logodnic.
La nunta venira si parintii flacaului si erau nespus de fericiti ca se sfirsisera toate cu bine. Ca de mult isi pierdusera nadejdea de a-si mai revedea vreodata fe­ciorul...

Si ce sa vezi: pe cand sedeau cu totii la masa, odata inceta muzica si se dadura usile de perete si-n sala aparu o mindrete de imparat, insotit de un alai mare, plin de stralucire!... Si indreptindu-se spre flacaul nostru, il imbratisa si-i spuse:


-  Eu sunt Hans-cel-de-Fier. O vrajitoare haina m-a blestemat sa ma prefac intr-un om salbatic, da vezi ca tu m-ai mintuit. Si odata cu mine au scapat de sub urgia blestemului oamenii si animalele astea, pe care mi-era sortit sa-i rapesc si sa-i vrajesc la rindu-mi, atita timp cit ma aflam si eu sub stapinirea vrajii. Si s-a intimplat ca, in timp ce eu iti ajutam, tu ai dobin-dit puterea sa alungi blestemul ce apasa asupra mea...

Ei, dragilor, si s-a pornit dupa aia un praznic, ca cel care va povesteste toate lucrurile astea tare ar fi dorit sa fi fost si el pe-acolo, sa inchine citeva pahare si sa. dantuiasca pana a treia zi!...

Privighetoarea cea cantatoare sl jucausa de fratii grimm Fata unchiasului de dumitru stancescu Pe strada noastra de al. vergu Legenda ghiocelului de eugen jianu