La marginea lumii, desertul se-ntindea urias, ca o mare moarta, nemiscata, cu valuri de nisip. Luna albea totul cu lumina ei de gheata. I7z1924ih29nti

Undeva, culcata pe o coama de nisip, briza subtire adormise. Totul era incremenit, pironit de-un somn de vraja. Doar cei cativa palmieri firavi, din mijlocul oazei, tresareau din cand in cand, de parca ar fi visat urat. Camilele dormeau, ostenite de drum lung, de arsita de peste zi, de povara sacilor pe care-i purtasera saptamani de-a randul prin inima uscata a desertului. Oamenii dormeau si ei, ascunsi sub paturi aspre, care-i fereau de gerul noptii. Doar izvorul susura. El era intotdeauna treaz la ceasul acesta. Acum veghea la capataiul camilei. Camila cea batrana - Cama - era pe moarte.

- E ultima mea noapte pe pamant... sopti cu greu Cama. Si-as vrea, izvorule, sa-ti las o vorba de plecare... sa Ie-o spui oamenilor... Am incercat, de zeci de ori am incercat, sa le vorbesc... dar ei intotdeauna sunt grabiti... n-au timp s-asculte glasul animalelor, n-au timp sa le priveasca-n ochi... Izvorule, pe tine te-asculta.                                                 ,

- Mai bine spune-mi mie, Cama, facu Sarpele-lnel iesit pe neasteptate din sub pamant. Ma furisez, cum stii, ca gandul, printre oameni, le suier pe sub corturi, ma-ncolacesc pe unde nu te-astepti... Aud intruna fel de fel de vorbe... si le spun cui ma asculta. Oamenii m-asculta, Cama.

- Nu, nu te-asculta, Sarpe-lnel. Oamenii se tem de tine. Asta-i cu totul altceva. Ai un renume prost, i-o reteza Camila.

- Eu? Un renume prost?!

- Da, intari fara rautate Cama. Ti l-ai facut inca demult, cand ai muscat un print-copil ratacit la marginea desertului. L-ai facut sa plece, speriat si singur. Nu s-a mai intors de atuncea pe pamant. Stii si tu povestea, izvorule.

- Da, stiu povestea, Cama, spuse izvorul oarecum speriat. Eu l-am vazut pe print. L-am cunoscut... In noaptea aceea, in noaptea-n care l-a muscat Sarpele-lnel. Printul-copil s-a abatut pe aici... Se ratacise, ii era sete... A baut de parca s-ar fi jucat, la soare, toata ziua... Era asa de mic... Ce s-o fi ales de el? Tu stii, Cama? Stii atatea lucruri!...


- Nu prea stiu, ofta Cama. Oamenii spun ca sta departe. Sta pe planeta lui. Ingrijeste de doi vulcani si-un trandafir! Trebuie sa fie tare singur!... In noaptea asta am sa plec si eu de-aici... As vrea, izvorule, sa-ti las o vorba de plecare. Pe tine oamenii te-asculta. Esti statornic, esti viu, esti intelept, esti generos. De tine au nevoie... De vrei, sarpe, poti s-asculti si tu. Nu-i o taina. Dimpotriva. Oamenii trebuie sa afle. Sa vegheze. Sunt inca multe poieni in lume. Frumoase. Ce-i drept, a noastra, cea care zace moarta sub desert, a fost cea mai frumoasa... ofta, cu glas pierit, camila Cama. Ascultati... - A fost odata ca niciodata... a fost cea mai frumoasa poiana de pe lume. Era Poiana Fermecata. I se spunea asa pentru ca in poiana asta era intotdeauna vara... Florile-nfloreau intruna. Merii aveau si flori trandafirii si mere... narcisele-mboboceau neincetat... Copacii cresteau pana la cer, fosnind de pasari... Noaptea nu dormea nimeni din pricina privighetorilor. Cantau, ametite de luna. Doar inspre ziua atipeau si ciutele, si iepurii, si veveritele, si aricii...


- Erau si serpi ca mine in poiana asta fermecata, Cama? ranji, zeflemitor, Sarpele-lnel.

- Nu. Serpi-inel ca tine nu erau... Erau doar unii, verzi, subtiri ca de smarald. Se tolaneau la soare, langa lac - era si-un lac, in mijlocul poienii, albit de-atatia nuferi. Dar nu muscau pe nimeni serpii aia de smarald. Erau la fel de prietenosi ca papagalii.

- Dar... camile? Camile erau, Cama?


- Camile, nu. Camilele au venit o data cu desertul. Nu. Erau in schimb fluturi cum nu s-au mai vazut de-atunci... Fluturi galbeni, cu aripi mari cat floarea-soarelui. Zburau usor, caci duceau poveri. Doar vorbe. Si vorbele purtate erau intotdeauna cuviincioase. Sau vorbe de binete. Erau postasii din Poiana Fermecata... Postasii-fluturi. Si poate totul ar fi continuat asa o vesnicie, daca-ntr-o zi, intr-un amurg, n-ar fi venit doi calatori... Doi frati. Doi gemeni... Vantul-fierbinte-de-amiaza si Vantul-inghetat-de-noapte.

- Ce nume minunate! N-am mai auzit! se rasuci-n inele Sarpele-lnel.

- Zi mai departe, Cama, o indemna izvorul.

-  Oooo, cata frumusete primprejur! spuse Vantul-fier­binte-de-amiaza. Ce zici, fartate Vant-de-noapte! Poiana asta fermecata e chiar precum se spune, "Zana zanelor printre poieni"!

- Ce sa zic?! chicoti vantul cel inghetat. Zic ca e minunata, ca-i intr-adevar cea mai frumoasa-ntre frumoase. De ani si ani, de cand tot colindam, pamant ca asta n-am vazut!

-  Ma bucur ca va place imparatia mea. Din care colt al lumii veniti? Sunteti, vad, gemeni!
Poiana, nebanuind nimica rau, vorbea cu glasul linistit. Era o gazda minunata, gata oricand sa-si omeneasca oaspetii cu bunatati si vorbe alese.
- Venim cam de departe, marita poiana, se inclina in fata ei Vantul-fierbinte-de-amiaza, si suntem, precum spui, chiar gemeni... Eu... asculta-mi glasul... nadajduiesc sa-ti placa... sunt Vantul-fierbinte-de-amiaza... usuc si parjolesc tot ce-mi iese in drum.

- Iar eu... sunt Vantul-inghetat-de-noapte... fac sa moara de frig tot ce-mi rasare in cale: om, pisica, floare! Ha! Ha! Ha!

- Bine... dar cum va-ntelegeti?... Aveti, dupa cate aud... gusturi si... Indeletniciri atat de diferite, spuse poiana oarecum inspaimantata, auzind deodata atatea grozavii.

- Eh... ne-ntelegem noi... facu vantul cel fierbinte. Fii fara grija... poiana minunata. Calatorim alaturea un timp... apoi ne-oprim si fiecare o ia pe unde-l poarta ochii. Ai vazut ce ochi avem? Ai mei sunt din jar vesnic... Iar ai lui...


- Ai mei din gheata netopita... Iti plac? se grozavi vantul cel inghetat.

-  Mda, sunt frumosi, facu poiana, cuviincioasa. Dar nu pricep de ce sunteti atat de-nversunati? De ce atata ura? De ce?


- De ce? Pai... uram si oameni, si animale, si flori... pentru ca se feresc de noi. Ne ocolesc. Cu noi nu este nimeni prietenos...


- Ne si vorbesc de rau. Cica aducem numai paguba... ca nimicim tot ce ne iese-n cale...


- Bine, dar mama voastra...


- Vi-je-lie... se maimutarira cei doi frati. Asa o chema pe mama noastra: Vijelie.

- Mama voastra nu v-a invatat ca tot ce are pamantul mai frumos sunt oamenii. Si animalele si padurile si fluturii... Nu v-a-nvatat?


- Ce sa ne-nvete, poiano? Ce, ea avea timp de noi? As! Nu-i ardea decat de hoinareli... si pozne! Nu s-a schimbat nici azi. Distruge case... paduri... spuse vantul cel inghetat.

- Pe noi ne-a alungat pe loc, de cand chiar ne-am nascut! A deschis fereastra si ne-a azvarlit in lume spunand sa incercam sa invatam o meserie... La ea sa nu ne mai intoarcem, a mai zis, ca n-are chef de dadacit copii!

- Asa ca am pornit in lume cu ce-am avut la noi... Eu, cu suieratul meu de gheata... - Iar eu cu vorba mea de foc...


- Umblam hai-hui de cand e lumea...


- Numai ca am cam obosit...


- Sau... poate c-am imbatranit...


- A venit ceasul sa ne asezam pe undeva... Poate chiar pe-aici... Iiiim? Ce zici, frate?


- Ce sa zic? Mi-ar placea! E cam frumos!

-  Poate ca n-ar fi rau, grai poiana, mereu politicoasa, nadajduind s-ndrepte cu un zambet ce i se-alcatuia. M-as bucura sa va-ntremati prin locurile acestea... V-ati odihni la umbra copacilor stufosi si plini de pasari...


- Ha! Ha! Auzi la ea: copaci stufosi si plini de pasari!

- Ati culege flori de camp... mai spuse poiana, prefacan-du-se ca nu baga de seama zeflemeaua celor doi.

- Ha! Ha!

- Noaptea, la lumina lunii, ati asculta privighetorile cantand!

- Auzi la ea! Sa mori de ras! Privighetori! Pri-vi-ghe-tori! rase urat vantul cel inghetat.

- Urasc privighetorile! scuipa printre dinti vantul cel fierbine. Se cred neintrecute in cantat!

- Poate ca... v-ar face placere sa cunoasteti fluturii! nadajdui poiana.

- Ha! Ha! Ha! Noua nu ne plac fluturii! Mai ales fluturii nu ne plac! Sunt fiinte fara rost!

- Pete de culoare care flutura de colo-colo de dimineata pana seara!

- N-au nici o grija!

- Nici o suferinta! Sunt doar frumosi si veseli!

- ...Si nu fac nimanuia nici un rau! De ce-i urati atat? se minuna poiana.

- Pentru c-am fi vrut si noi sa fim doi fluturi! se rasti vantul cel fierbinte. Il luase gura pe dinainte.

-  ...Sa n-avem nici o grija... sa locuim intr-o poiana fermecata... sa ne iubeasca lumea...


- Sa ne deseneze pictorii si copiii.

- in toate drumurile noastre, cel mai tare pe fluturi i-am urat!
Poiana suspina adanc. Teama o impresurase ca o apa neagra.
Chemat parca de-o presimtire, un fluture cu-aripile rotunde si mari cat floarea-soarelui se apropie de ei:


-   Buna ziua... Vorbeati cumva de noi? Sunt Fluturele-galben-de-o-zi, se prezenta politicos acesta.

-  la te uita! Ce maniere! Stie sa se prezinte si sa faca conversatie! Ha! Ha! rase cumplit vantul cel inghetat.

- Cine te-a invatat politeturile astea, micutule? Mama ta?


- Mama noastra e padurea... Ea ne-a invatat sa dam binete dimineata, sa nu fim lacomi, sa ne-ajutam prietenii la nevoie, sa nu-i barfim, sa nu spunem vorbe urate si sa pierim fara prea mare zarva atunci cand vremea noastra a apus.

- Vad ca-ti stii bine lectia, micutule! Cu ce te-ocupi...? Poate ca, totusi, ai o ocupatie...?


- Ori esti doar... precum zic pictorii... "o pata de culoare in mantia poienii"?


- Sunt postas. Duc vorbe de binete de la un copac la altul, de la o floare la o pasare... Aveti vreun mesaj de dus? Craiasa, ai o vorba pentru cineva?


-  Nu, Fluture-galben-de-o-zi, n-am nici o vorba pentru nimeni, spuse, cu glasul gatuit de spaima, biata poiana, incredintata acum ca viata ei si-a prietenilor ei - ciute si iepuri, ursuleti si melci, privighetori, soparle, veverite, cai salbatici, papagali, sticleti si grauri, braduti, stejari si paltini, nuferi, broaste testoase, bondari nestiutori si flori, nenumarate flori de camp si de apa, ba chiar si iarba, covorul viu si cu parfum ametitor ce se asterne, cu luciu racoros, pe toata-mparatia ei -, ca viata insasi era primejduita de venirea celor doi dusmani a tot ce se afla frumos si viu pe lume. Te du, mai spuse Fluturelui-galben-de-o-zi, dorind parca sa-l salveze de suierul de foc si gheata, de rasul, de zeflemeaua rau-prevestitoare a gemenilor calatori.
Fluturele-galben-de-o-zi se facu nevazut cat ai clipi. Zborul galben al aripelor lui cat floarea-soarelui disparu pe dupa radacina groasa a unui paltin.

-   Si-acum sa terminam palavrageala, suiera Vantul-inghetat-de-noapte. E timpul sa trecem la treaba! - La treaba?! Nu pricep! Ce fel de treaba, se minuna, tot mai speriata, poiana.

- Pai, inca n-ai priceput, craiasa?!

- Ce sa pricep, ce sa pricep, spuse, frangandu-si mainile, poiana.

- Ca de-azi-nainte, stapani pe aceste locuri suntem noi, spusera-n cor, ca pe o sentinta, Vantul-inghetat-de-noapte si Vantu l-f ierbi nte-de-amiaza.

-  Si... cu mine cum ramane... Intreba, cu glasul stins, poiana. Eu... ce trebuie sa fac?

-Tu?! Te supui...

-Sau daca nuuu...

Se facu deodata liniste. De parca ciutele si iepurii, ursuletii si melcii, privighetorile, soparlele, veveritele, caii cei salbatici, papagalii colorati, sticletii si graurii, stejarii si paltinii, nuferii si broastele testoase, bondarii nestiutori si florile, toate ar fi priceput, vestiti, pesemne, de soapta Fluturelui-galben-de-o-zi, ca viata lor, ca viata poienii, ca viata insasi era amenintata.
Linistea atarna deasupra firii ca un nor nevazut incarcat de fulgere stravezii. Apoi norul de liniste se sparse, sfasiat de vorbele ascutite ale celor doi calatori.

- Ai arme?


- Arme? baigui poiana. Ce-s alea... ar-me?! N-am auzit pana acum. Aici, la noi, cuvantul asta nimeni nu-l cunoaste. Nu l-am auzit!

- Nu-i nimic. L-auzi acum.

- Arme... Inseamna... ceva asa ... ca o unealta... Ceva cu care te aperi... Sau ataci! Ai inteles?


- Cu care-ataci? Nu inteleg... Ce vreti sa spuneti?


-  Ai sa-ntelegi! Vom trece acus la fapte... Hai fartate, sa-ncepem imparteala, se rasti vantul cel inghetat.

- Ce-mparteala? mai baigui poiana.

- Adevarul e c-am trancanit cam mult, frumoaso. Ne-apuca noaptea dac-o mai tinem mult cu politeturi... Asa ca, ce mai calea-valea, fa-ti bagajele si du-te unde vezi cu ochii tai de floare! Du-te cat mai e timp!

- Hai, ia-ti catrafusele si pleaca!
- De ce? Ce-aveti cu mine? Ce rau v-am facut eu?


- Esti prea frumoasa!

- Prea sigura de tine!

- Si cam de multa vreme n-ai avut stapan!

- Sau ... poate niciodata n-ai avut?!

- Nu, niciodata.

- Halal! Asa trai mai zic si eu! O duci ca fluturii! Nu-ti arde decat de bine si de frumusete!

- Nu urasti pe nimeni...


- Nu minti...


- Nu esti suparacioasa...


- N-ai arme...


- Nu te aperi...


- Nu te bati...


-  inseamna ca te-ai predat! Ca ne dai noua tot ce-ti
apartine!

- Tot: pomii, florile, privighetorile, lacul, iarba...


- Si toate animalele!

- Si fluturii! Flu-tu-rii! chitcai, ca un soarece rau si urias, vantul cel inghetat.

- Si... pentru ca suntem doi... vom stapani pe rand, aci! Eu, ziua pe arsita, hohoti Vantul-fierbinte-de-amiaza...


-  Eu, noaptea pe racoare! Iar din racoare voi face ger! hohoti, napraznic, Vantul-inghetat-de-noapte.
Si-astfel porni marea nenorocire, ofta Cama, camila cea pe moarte. Glasul ei rasuna din ce in ce mai stins. Lipsita de-aparare si nestiind sa lupte, necunoscand, pana atunci, ce-nseamna dusmanie, poiana se vazu, deodata, prada mortii. Ziua, fosnind din cele sase aripi uriase si suierand cu limbi de foc, Vantul-fierbinte-de-amiaza parjolea florile, usca pomii, omora privighetorile... Ce mai scapa cu viata peste zi... vreun fir de iarba sau vreun melc, vreun nufar sau vreun boschet, noaptea murea de ger, muscat de ciocul ascutit al vantului de gheata... Poiana piere incet. Ziua, sub arsita, fumega pana departe, in sus, spre norii care nu pricepeau nimic... Noaptea incremenea, ca de cenusa, amortita de ger. - Dar fluturii, Cama... Cu fluturii ce s-a-ntamplat? intreba, cu susur inspaimantat, izvorul.

-  Ei au murit, pesemne, primii! se bucura, pe-ascuns, Sarpele-lnel, stiut fiind ca-ntotdeauna serpii se inveselesc auzind cele mai rele vesti. Si-adauga: Erau si cei mai gingasi... Aripile de fluture - chiar asa mari cum or fi fost aripile fluturilor galbeni din poiana - se chircesc, cat ai clipi, la foc... Ce-a fost cu fluturii, Cama?


- Cu fluturii s-a petrecut ceva ciudat, ofta adanc si parca mai indurerata, Cama. Intr-o dimineata, mai bine-zis in zorii celei de-a saptea zi de cand se abatusera peste Poiana Fermecata, sosind la locul de-ntalnire, cei doi frati ramasesera inmarmuriti: pe locul fostilor copaci, plopi falnici cu ramurile pana la cer fosnind de pasari mici si mari, la radacina lor - mai bine-zis la fosta radacina a lor - zarira primele fire de nisip... Erau primele fire din nisipul care alcatuieste azi DESERTUL.
...Privira indelung nisipul cei doi frati, caci chiar sub ochii lor firele se-nmulteau, aduse parca de o vraja... Cu aripile-uriase, desfacute - cate trei perechi - incepura sa zboare de colo-colo prin poiana arsa... Poiana se prefacea, sub ochii lor de foc si gheata, in mare uriasa, de nisip... Cu ochii lor de foc si gheata vedeau, pentru intaia oara, ce-nseamna pustiul...


- Vai noua, vai noua, vai noua... suntem blestemati! Am dat peste o poiana fermecata si ne-am ales cu o mare de nisip... se tangui vantul fierbinte.

- Ticaloasa! si-a batut joc de noi... Putea sa ne previna... Sa spuna ca-i atata de firava... Ne-a pedepsit prea rau... Auzi la ea... Sa se prefaca in nisip... Ce gusturi!

- Ne-am ales doar cu o colectie de fluturi! rase amar vantul fierbinte.

- Halal colectie! O mana de fluturi aproape morti de frica si de frig! Ha! Ha! Ha! Nici nu-mi mai vine sa-i ucid, atata sunt de jalnici, rase tare amar vantul inghetat.

- ...Si pan-la urma i-au ucis, Cama? l-au omorat pe fluturi? mai susura izvorul pierit de spaima celor auzite.

- Nu. Fluturii au supravietuit. Cama vorbea cu glasul tot mai mic. S-au tot ascuns prin vagauni sa nu-i ajunga arsita zilei sau gerul noptii. S-au tot ascuns, pierind, pan-au ajuns cativa.
Vreo opt. Si iata ca-ntr-o noapte, venind parca din inima pamantului, se auzi glasul Poienii Fermecate:


-  Fluturii mei galbeni... Voi ati ramas ultimii martori ai minunii care-a fost Poiana Fermecata...


- Mai traiesti... craiasa? sopti inmarmurit, abia palpaind, Fluturele-galben-de-o-zi.

- Doar cateva clipe. Nisipul ma sufoca. Dar trebuie sa las o vorba oamenilor. Negresit sa afle de la voi. care-ati trait nenorocirea de-aici, ca cea mai buna arma impotriva mortii... este VIATA insasi... Ca trebuie sa lupte cu nisipul, cu impotmolirea in nisip, cat mai e timp... Cat timp desertul nu se va intinde peste tot...


-  Si cand sa pornim in lume cu mesajul? Chiar acum? se-nsufleti, desi cu puterile tot mai subtiri, Fluturele-galben-de-o-zi.

- Ar fi bine sa porniti acum... Dar nu cu-nfatisarea asta.

- Nu pricep, craiasa.

- Aveti o-nfatisare prea gingasa. Glasul poienii, venit din inima pamantului, susura plin de duiosie, si-oricum, lupta cu arsita si cu gerul v-a istovit... Nu. Nu puteti porni asa la drum. Va trebui sa va prefac...


- Sa ne prefaci? Stii vraji, craiasa?


- Doar cateva. Una din ele e vraja de a supravietui. Stiu sa va ajut sa-nfrangeti moartea... Va voi preface in vietati mai mari ca voi, chiar foarte mari, fara aripi - caci nu veti mai zbura. Cu blana mica, nisipie, care sa va apere de arsita si ger... Veti indura de foame si de sete si veti cara poveri... Nu vorbe bune ca pana acum... stiu, e-o datorie grea pentru doar cativa gingasi fluturi. Pare o pedeapsa. Dar nu e. Va cunosc eu bine. Sunteti la fel de vajnici ca stejarii, si va veti urma chemarea pan-la capat. VETI FI CAMILEI...


- Camile?! se minuna Fluturele-galben-de-o-zi. N-am auzit pana acum de numele acesta...


- N-aveai de unde. Sunt nascocirea mea, surase glasul poienii. Veti fi camile si veti colinda Desertul in caravane lungi, rabdand de foame si de sete si ajutandu-i pe oameni sa lupte impotriva foamei, a setei si a mortii. Si le veti spune ca lupta cu nisipul se duce chemand in ajutor padurea. Ca desertul nu poate fi ingradit si nici infrant decat sadind la marginea nisipului paduri si flori. Si iarba. Acesta-i gandul rneu. Oamenii trebuie sa I afle cat nu e prea tarziu.
- Au fost ultimile vorbe ale Poienii Fermecate. Glasul ei s-a stins, inghitit pentru vecie de nisip. Si-acum sunt ultimile vorbe ale mele. Camilele nu au viata vesnica. Doar rabdarea lor e fara margini... Tu, izvorule, ia vorba mea, du-o oamenilor si povatu-ieste-i sa lupte cu nisipul, sa nu se lase coplesiti de el. Sa nu le intre in suflet si sa-i omoare cu incetul. Sa-ncarce spinarile camilelor nu doar cu merinde, nu doar cu apa, cu giuvaeruri si cu pietre scumpe. Sa le incarce cu puieti... Cu viitoarele paduri fosnind de pasari...

In zori, camilele plecara. Erau sapte. Incarcate, toate, cu poveri, luau drumul fierbinte al desertului, pana la urmatoarea oaza. Ultima, cea mai tanara dintre ele, ducea desagi cat roata carului. Plini cu puieti de fag... Izvorul susura sclipind in prima raza a soarelui. Alaturea de el, o mogaldeata neagra, nemiscata, pierea incet, acoperita de nisipul fin. Era a opta camila, Cama, cea care fusese candva Fluturele-galben-de-o-zi.

Un oaspete neobisnuit de calin gruia In poiana lui mos decembrie de marta cozmin Ce comoara ascunde painea? de emilia caidararu