A FOST ODATA, a fost odata ca niciodata un om, si omul asta s-a bagat cu simbrie in oastea imparatului si-l-a slujit pe stapinu-sau cu vrednicie si credinta amar de ani. Dar cum se subrezise si nu mai putea sa poarte sabia din pricina numeroaselor rani pe care le capatase in decursul bataliilor, si cum tocmai se gatase una din acele batalii, imparatul gasi cu cale sa-l slobo-zeasca din armata si, chemindu-l la sine, ii zise:


-  Acu te poti intoarce acasa, ca nu mai am nevoie de tine! Da de dat, nu-ti pot da nici macar o para, ca simbrie e drept sa capete de la mine numai acela care ma slujpst^! j3q1916jc41sxu
La auzul acestor cuvinte, bietul ostean ramase im­pietrit si se tot batea cu ghidul ce-o sa se faca el de-aci incolo si-n ce chip o sa-si poata cistiga piinea. Si cu inima plina de amaraciune, o porni la drum. Cum n-avea nici o tinta, rataci toata ziua la intimplare, si catre seara ajunse intr-o padure. cand intunericul cobori de-a binelea si noaptea cea neagra se instapini in codru, numai ce zari in departari mijind o lumina. Se lua dupa ea si intr-un tirziu ajunse in pragul unei colibe unde locuia o vrajitoare.

-  Fii buna, maicuta, si ma adaposteste peste noapte, Sc ruga el, si de ai cumva de-ale gurii, indura-te de-mi da si ceva de mancat si de baut, ca altminteri simt ca ma prapadesc!

-  Ian auzi-l! raspunse baba. Da cine s-ar milostivi sa-i dea macar o imbucatura unui pribeag ca tine!... Vezi insa ca eu m-oi indura si te-oi gazdui, de-mi vei face si tu ce-o sa-ti cer.

-  Si ce-mi ceri? intreba osteanul.

-  Mai nimica: sa-mi sapi gradina, incepind de miine. Omul primi cu draga inima si a doua zi se puse pe
munca. Sapa el din rasputeri, fara sa se crute, dar nu-i fu cu putinta sa sfirseasca lucrul pana seara. Vazindu-l ca degeaba ii tot da zor si se chinuieste, vrajitoarea ii spuse:


-  Bag de seama ca mai ai mult de lucru si ca n-o sa poti razbi in seara asta... Uite ce e: te-oi gazdui la mine inca o noapte, da numai de te-nvoiesti ca miine sa-mi aduci din padure un car cu lemne!
Osteanul primi, ca n-avea incotro, si desi trudise ca vai de el toata ziulica, nu-i fu chip sa aduca lemnele in batatura babei mai devreme de a se lasa amurgul. Si intimpinindu-l din prag, vrajitoarea ii spuse din nou ca-i va mai ingadui sa miie la ea inca o noapte.

-  Da pentru asta, ii zise ea, tare usor lucru iti cer sa-mi faci miine... In spatele casei e un put vechi si secat, si nu stiu cum am facut de-am scapat un opait in el. Si toata treaba ar fi sa-mi scoti de acolo opaitul acela, care arde cu o lumina albastra, ce nu se stinge niciodata.
A doua zi, baba se grabi sa-l duca la put si-l ajuta sa coboare inauntru intr-o cosarca. Osteanul cauta ce cauta, si gasind opaitul, ii facu semn babei sa-l traga afara. Babusca se opinti din toate puterile si, cand fu sa ajunga cosarca aproape de ghizduri, se repezi si intinse mina sa-i smulga osteanului opaitul. Dar acesta ii dibacise din vreme gindul cel rau si striga la ea:

- N-o sa-l las din mina, n-avea grija, pana ce n-o sa ma simt ca stau iar cu amindoua picioarele pe pamint!
Auzindu-l cum o infrunta, vrajitoarea se minie cum­plit si, dind drumul la funie, isi vazu de-ale sale. Sarma­nul ostean se duse de-a berbeleaca pana-n fundul fintinii si se trezi pe pamintul jilav si rece, fara sa fi patit ceva. Si, catind in jur, baga de seama ca opaitul con­tinua sa-si zbata flacara albastra. Dar la ce avea sa-i mai foloseasca acum lumina, cand ajunsese la incredin­tarea ca nu-l mai astepta scapare de nicaieri? Ca doar zile multe nu-i mai era dat sa traiasca! Ramase citeva clipe pe ginduri, cu inima intristata, si, fara sa vrea, viri mina in buzunar si dadu peste luleaua umpluta pe juma­tate cu mahorca. "Asta-mi va fi mingiierea cea din urma!" isi zise el abatut. Si scotind luleaua din buzunar, o aprinse la flacara albastra si incepu sa pufaie. In clipa cand fumul incepu sa se urce pe girliciul putului, numai ce aparu inainte-i un omulet negricios, care-l intreba smerit:



-  Ce-mi poruncesti, stapine?


-  Ce-as putea sa-ti poruncesc eu tie? intreba la rin-du-i osteanul, cuprins de uimire.

-  Am datoria sa ma supun la toate poruncile pe care mi le dai si sa le aduc la indeplinire intocmai, rosti iarasi omuletul.

-  Asa? Atunci ajuta-ma sa scap de-aici, zise ostea­nul.
Omuletul cel negricios il lua de mina si-l duse pe niste cai subpamintene si nu uita sa ia cu sine si flacara albas­tra.
Cit mersera pe drumul de sub pamint, omuletul ii arata toate comorile pe care le strinsese acolo vrajitoarea, si osteanul lua cu sine atita banet si odoare pretioase, cit putu sa duca cu el. cand ajunsera la lumina zilei, osteanul ii porunci omuletului:


-  Acu du-te de-o leaga fedeles pe hoasca aia de vra­jitoare si du-o degraba la judecata.
Nu trecu mult si osteanul o si zari pe babusca trecind ca fulgerul, calare pe-un cotoi salbatic, si tipind cit o tinea gura, ca te apuca groaza.
Apoi se trezi iarasi cu omuletul langa el.
-  Stapine, zise farima de om, ti-am implinit in totul porunca. Cotoroanta si-a capatat pedeapsa si zace inchisa sub lacat, in fundul unei hrube. Acu ce-mi mai poruncesti ?


-  Nu-ti mai poruncesc nimic deocamdata, raspunse osteanul. Te poti intoarce acasa. Dar nu uita sa mi te infatisezi de-ndata ce-oi avea nevoie de tine si te-oi chema!

-  Vezi, uitasem sa-ti arat ca, de vrei sa ma chemi, n-ai decat sa aprinzi luleaua la flacara albastra si pe loc ma infatisez in fata domniei tale...

Acestea zicand, omuletul pieri, in timp ce osteanul se indrepta spre orasul de unde plecase nu de voia lui. Isi cumpara straiele cele mai de pret pe care le gasi, trase la cel mai bun han si-i ceru hangiului sa-i prega­teasca odaia cea mai aratoasa pe care o avea.
Dupa ce fura toate rinduite cum se cuvine, il chema pe omulet si-i zise:


-  L-am slujit pe imparat cu credinta, dar, in loc sa ma rasplateasca, el m-a alungat fara mila si m-a lasat muritor de foame. Asa ca ard sa ma razbun.

-  Si ce-mi poruncesti sa fac? intreba omuletul.

-  La miezul noptii, cand fata imparatului va fi cufundata-n somn, sa mi-o aduci aici, adormita, ca vreau sa-mi fie sluga!

-  Pentru mine asta-i treaba usoara, il asigura omu­letul, dar ma tem pentru tine, stapine, ca-ti bagi viata-n primejdie, si de-o fi sa se afle, o platesti cu capul!
De indata ce batu miezul noptii, usa se si deschise... Pasamite, era omuletul, care pasi in odaie, aducind cu sine pe fiica imparatului.

-  Aha, iata-te!... o intimpina osteanul. Ei acu pune-te degraba pe lucru! Du-te de ia matura si curata odaia, sa mi-o faci luna!
Iar cand fata sfirsi de maturat, o chema sa vina mai aproape de el si, intinzindu-si picioarele, ii porunci:

-  Scoate-mi cizmele!
Si domnita trebui sa-i traga cizmele din picioare si sa le dea lustru, pana i se oglindi chipul in ele de atita frecat. Si indeplinea toate poruncile osteanului fara sa rosteasca un singur cuvint de impotrivire, ca si cum i-ar fi fost gura ferecata c-un lacat, si ochii si-i tinea pe ju­matate inchisi, de parca era vrajita.
La cel dintii cintat al cocosilor, omuletul o duse ina­poi la palatul domnesc si-o culca in patul ei.
Dimineata, cand se trezi din somn, domnita se infa­tisa inaintea imparatului si-i povesti ca a avut un vis tare ciudat:


-  Se facea ca o stirpitura de om m-a luat din odaia mea si m-a purtat pe ulite, cu iuteala fulgerului, apoi se facea c-am intrat intr-o odaie unde locuia un ostean, si acesta mi-a poruncit sa-i fiu slujnica. M-a pus la muncile cele mai pline de umilinta, de-a trebuit sa-i matur odaia si sa-i lustruiesc cizmele. Totul nu s-a petre­cut decat in vis, dar ma simt atit de trudita, de parca s-ar fi intimplat lucrurile aievea.

-  Ei, draga tatii, visul asta s-ar putea sa nu fi fost numai un vis, ci lucru de-adevarat, raspunse imparatul, raminind pe ginduri. Uite, tu sa-mi urmezi povata asta, ca ti-o prinde bine: umple-ti buzunarul cu mazare si fa o gaurica in el, pe unde sa se scurga boabele. Daca ara­tarea o mai veni si la noapte sa te smulga din asternut, mazarea o sa curga afara din buzunar si o sa lase urme pe tot drumul care-o sa-l faceti.
Dar omuletul, care avea puterea sa se faca nevazut, se afla in clipa aceea drept in fata imparatului, si-i fu dat sa auda totul.
In noaptea urmatoare, cand o purta iar pe ulite pe fiica imparatului, care dormea dusa, citeva boabe de mazare scapara intr-adevar din buzunarul fetei, dar ele nu fura de nici un folos, caci vicleanul omulet avusese grija sa imprastie mazare, din timp, pe toate ulitele. Domnita fu nevoita sa trudeasca si de asta data ca o sluga netrebnica, pana la cel dintii cintat al cocosilor. A doua zi, imparatul isi trimise slujitorii sa-i gaseasca drumul pe care-l urmase fata sa in timpul noptii, dar pas de-l nimereste, ca pe toate ulitele se gaseau imprastiate numai boabe de mazare... Si copiii sarmani misunau pretutindeni pe ulite, culegind mazarea si strigand veseli:


-  Azi-noapte a plouat cu mazare! Azi-noapte a plouat cu mazare!

-  Trebuie sa nascocim altceva, grai imparatul catre domnita. Mi-a venit si in gind ce: cand o fi sa te culci, sa nu te descalti, si mai inainte de-a porni stirpitura aia cu tine catre palatul domnesc, cauta de ascunde un condur sub patul acelui ostean. Si-apoi, las pe mine, ca pun eu mina pe el, numai sa-i dibui ascunzatoarea!

Omuletul cel negricios auzi si de data asta tot ce pusese la cale imparatul si seara, cand osteanul ii porunci sa-i aduca din nou pe domnita, el ii dadu sfatul sa se lase pagubas, spunindu-i ca impotriva noii viclenii a imparatului nu-i sta in putinta sa faca nimic si ca va fi vai si amar de dinsul de vor gasi condurul sub patul lui.

-  Fa ce-ti poruncesc! ii raspunse osteanul. Si nu-mi duce grija...

Fiica imparatului trebui si-n cea de-a treia noapte sa roboteasca din greu, ca o slujnica. Dar mai inainte de-a pleca, facu ce facu si ascunse un condur tocmai sub pat.
A doua zi in zori, imparatul isi trimise slujitorii sa caute condurul domnitei prin tot orasul. Si luind ei la rind casa cu casa, il gasira in odaia osteanului. Pe ostean nu-l aflara insa acasa, caci isi luase talpasita din oras, in urma staruintelor omuletului. Dar slujitorii il ajunsera din urma si pusera degraba mina pe el. Si, in ocari si batjocuri, il aruncara in temnita. In fuga lui din calea urmaritorilor, bietul om uitase sa ia cu sine comoara vrajitoarei, astfel ca din toata bogatia nu mai avea in buzunar decat un singur ducat de aur.
Intr-o zi, pe cand statea ferecat in lanturi langa feres-truia celulei sale, zari trecind pe ulita pe unul dintre vechii lui tovarasi de oaste. Batu in ferestruie, sa-i atraga atentia, si-i facu semn sa se apropie. Si cand acesta fu aproape ii zise:


-  Rogu-te, fii atit de bun si adu-mi de la hanul unde am stat in gazda niste lucruri pe care le-am uitat intr-o legaturica. Si pentru osteneala, te-oi rasplati c-un ducat de aur.
Omul alerga intr-un suflet la han si-i aduse legaturica. De indata ce ramase singur, osteanul isi aprinse luleaua si omuletul se ivi pe data in fata lui.

-  N-avea nici o teama! ii zise el osteanului. Du-te unde-or voi ei si nu-ti face griji degeaba, dar nu uita sa iei cu tine opaitul cu flacara albastra. A doua zi, osteanul fu adus in fata judecatorilor si, cu toate ca nu savirsise nici o nelegiuire, il osindira la moarte.
in clipa cand fu scos din sala de judecata, osteanul ii ceru imparatului sa-i implineasca cea din urma dorinta.

-  Ce anume vrei? il intreba imparatul.

-  Sa-mi fie ingaduit sa mai fumez o lulea.

-  Din partea mea poti sa fumezi si trei, raspunse imparatul, dar nu cumva sa-ti treaca prin capatina c-o sa-ti daruiesc si viata!
Osteanul scoase luleaua, o aprinse la flacara albastra si, de cum se inaltara in vazduh citeva rotocoale de fum, se si ivi inaintea-i omuletul cel negricios, inarmat cu o maciuca scurta, dar zdravana.

-  Ce poruncesti, stapine? intreba el repede.

-  Sa-i culci la pamint pe judecatorii astia nedrepti si pe calai, ca sunt slugi plecate imparatului. Si nici pe netrebnicul asta de imparat sa nu-l cruti, ca nu-i demn de nici o iertare, fata de felul neomenos cum s-a purtat cu mine.
Omuletul se napusti asupra celor ce se aflau in juru-i si, abatind maciuca in dreapta si-n stinga lui, rotind-o ca pe-o morisca, ii ciomagi cumplit; si de cum izbea pe unul, il si culca la pamint, de nu mai cuteza el sa faca nici o miscare.

Cuprins de spaima, imparatul incepu sa cerseasca indurare si, ca sa-si scape viata cea pacatoasa, se grabi sa-i dea osteanului toata imparatia si, pe deasupra, i-o mai dadu si pe fiica-sa de nevasta.

Nuielusa de alun de calin gruia Cand stapanul nu-i acasa! de emil garleanu Intr-o poveste de marin sorescu