Este demonstrat prin documente scrise ca acesti "caini patati" sunt sositi, nu se stie bine de unde, pe coastele sudorientale ale Mediteranei. Alte exemplare aveu sa soseasca in secolele urmatoare, odata cu invazia popoarelor slave, iar in secolul al V-lea d.Ch. impreuna cu caravanele tiganilor emigrati din Orient. Oricum, trecutul indepartat al "cainilor patati", care inca nu se numeau Dalmatieni, este invaluit in legenda. Ii regasim mult mai real reprezentati in cateva lucrari ale pictorilor flamanzi din secolul al XVII-lea.

Este vorba de caini cu un aspect robust, dar in mod inconfundabil Dalmatieni, de regula aparand in scene de vanatoare. Faptul ca acesti caini erau folositi la vanatoare este demonstrat documentar prin picturi si scrieri ale multor autori. Exista marturii ale prezentei lor in toate zonele Europei, chiar si in Italia secolului al XVI-lea, unde erau folositi la partidele de vanatoare, mai ales in regiunile din nord. In schimb, nu exista nici o urma a acestei rase in zona balcanica. De abia in 1930, in Dubrovnik, apar stiri despre o pereche de Dalmatieni pur sange importati din Anglia de un englez bogat. La sfarsit de secol XVIII, acest "caine patat", mereu confundat inainte cu alti caini de vanatoare tip Pointer, Copoi sau Harrier, poate fi identificat, in sfarsit, nominal. Naturalistul francez Buffon il numeste intr-o lucrare datand din 1772 "Bracul bengalez", fara sa explice de ce. Thomas Bewick, in "Istoria patrupedelor" (1791), il numeste "Dalmatian" pentru prima oara si ii dedica un lung paragraf insotit de o serie de desene ilustrative, fara sa motiveze aceasta denumire. Nu se stie - si probabil nu se va sti niciodata - de ce Dalmatianul se numeste asa. Dalmatianul, in mod cert, este o rasa originala, nu obtinuta de om, si asupra careia nu s-a intervenit intens, caracteristicile fizice si comportamentele ramanandu-i nealterate. Daca au existat imixtiuni (probabil de Pointer), acestea nu au fost realizate conform unui program de studiu. Prin munca de selectie initiala de englezi in 1900, rasa s-a ameliorat, conservand totusi substantial caracteristicile strabunilor sai indepartati: misteriosii "caini patati".

---

Istoria celor 101 Dalmatieni:

Desenul animat 101 Dalmatieni este o ecranizare a cartii cu acelasi titlu a autorului britanic Dodie Smith. Aceasta poveste contemporana a reprezentat o adevarata sansa pentru echipa Disney dupa sase ani in care aceasta nu mai produsese nici un film notabil, dupa succesul din 1959 cu Frumoasa din Padurea Adormita. 101 dalmatieni este o schimbare radicala atat ca poveste cat si ca stil. "Exagerarile" animate din film erau cu totul altceva decat tendinta de realism manifestata in pelicule mai vechi precum "Cenusareasa" si "Frumoasa din Padurea Adormita". Versiunea originala a filmului a fost un mare succes inca de la premiera din 1961, chiar daca fusese lansata cu peste o luna inainte de Craciun, Disney ratand astfel, din motive necunoscute, tocmai perioada sarbatorilor de iarna, cea mai buna pentru lansarea unor astfel de productii. Cea mai placuta surpriza pentru Disney este ca filmul nu si-a pierdut din farmec nici dupa cele cateva decenii care au trecut, fiind in continuare in topul preferintelor copiilor si adultilor, si creand in paralel o intreaga industrie de jucarii, carti, reviste si jocuri video, precum si continuari animate sau pelicule de lung metraj. Cu exceptia celor care urasc sau se tem de caini, povestea este si astazi iubita, iar personajul malefic Cruella De Vil si-a castigat la randul sau celebritate, fiind unul dintre cele mai cunoscute personaje negative din istoria filmului de animatie.

Pur si simplu rea, fara calitati ascunse care sa mai indulceasca imaginea, Cruella a beneficiat la inceput de vocea actritei Betty Lou Gershon, care i-a dat acel timbru special, ascutit si antipatic, pe care nici un copil nu mai are cum sa il uite. Mai mult decat atat, Cruella a fost in multe promotii si pe multe afise un personaj important, daca nu chiar major, atat de mare a fost impactul pe care l-a avut asupra publicului. In 1961 Walt Disney riscase cu 101 Dalmatieni o schimbare importanta a traditiei filmelor de animantie ce purtau semnatura lui. Rezultatul a fost reprezentat de modificarile majore in stilul animatiei si al naratiunii. Pongo si Perdita sunt doi dalmatieni care se intalnesc intr-un parc londonez si care reusesc sa isi faca stapanii sa se casatoreasca pentru ca ei doi sa ajunga impreuna si sa dea nastere unei adorabile familii canine. Cei doi au 15 pui, furati de Cruella De Vil, care vrea sa le ii transforme intr-o originala haina de blana. Dar puii reusesc nu doar sa scape, dar si sa puna punct planurilor unuia dintre cele mai fascinante personaje malefice marca Disney. Povestirea din punctul de vedere al aventurii a fost un concept bine gandit si care s-a bucurat de succes. Costurile ridicate necesare pentru a crea astfel de productii de animatie l-au determinat pe Ken Anderson, sef al studiourilor de animatie, sa caute o solutie care sa scurteze timpul de productie, ceea a si reusit. Sistemul gasit era ca desenele originale sa fie fotocopiate direct pe pelicula, o idee care va fi folosita pentru urmatoarele doua decenii. Costul initial a fost de patru milioane de dolari, iar incasarile filmului doar in SUA : 143 de milioane. Anderson gasise o solutie ideala, iar Disney lansase o pelicula nemuritoare.

Alte planse de colorat

0) && ($tablet_browser=="0")) { afiseaza_reclama_300_jos_dreapta_mobil(); } else { afiseaza_reclama_300_jos_dreapta(); } ?>