In incalceala inspaimantatoare a padurilor ecuatoriale si tropicale, lupta pentru captarea luminii ia proportii dramatice. Copacii falnici reusesc sa-si atinga obiectivul. La fel si lianele, care isi rasucesc trunchiurile volubile pe suportii naturali ai padurii. In schimb, plantele ierboase cu statura mijlocie primesc, in conditii normale, o cantitate insuficienta de lumina. De aceea, multe specii inzestrate cu clorofila s-au adaptat la un mod de existenta simbiotic, ducandu-si existenta nu pe sol, cum ar fi firesc, ci pe trunchiul copacilor, la inaltimi variabile, acolo unde gasesc „ochiuri" prin care razele solare se mai pot strecura. Si cum aceste plante traiesc in afara mediului obisnuit de viata, deci pe alte plante, au primit numele de epifite. Printre plantele epifite se afla majoritatea speciilor de orhidee, bromeliacee, peperoniacee, unele ferigi, dar si o serie de cactusi.

Raporturile dintre gazda si oaspeti suni unilateral pozitive si unilateral neutre, o forma, deci, de comensalism in care oaspetii au indiscutabile avantaje, iar gazdele nu sunt in general afectate, intrucat plantele epifite isi prepara singure hrana. Doar rareori, din cauza prea marii aglomerari de oaspeti, gazdele se frang si se prabusesc sub greutatea acestora.
Adaptarile plantelor epifite pentru o viata simbiotica sunt deosebit de expresive. Organul cel mai afectat este radacina. In general, radacinile servesc doar la fixare; ele nu extrag din arborele-suport nici apa. nici substante organice. La unele epifite -cum ar fi Tillandsia usneoides - radacinile lipsesc complet, iar tulpina redusa e asemanatoare cu lichenul matreata-bradului (Usnea barbata), de la care a imprumutat numele. Planta se fixeaza pe diferite suporturi cu ajutorul unor crampoane.

In cele mai multe cazuri, plantele epifite, absorbind apa din atmosfera cu ajutorul radacinilor aeriene adventive, au capatat adaptari speciale pentru procurarea si pastrarea acesteia. La numeroase epifite, radacinile sunt inzestrate cu un tesut epidermic asemanator unui val, numit ve-lamen radicum, care retine apa din precipitatii.
Cand ploua, apa intra in celule prin niste pori si este pastrata aici chiar si in timpul secetos, gratie celulelor periferice care se umplu cu aer, impiedicand astfel transpiratia.
Bromeliaceele - adesea intalnite prin case ca plante ornamentale - pastreaza apa de ploaie in niste palnii formate la baza plantei prin alaturarea frunzelor, alcatuind adevarate rezervoare, cu peretii adesea colorati intr-o nuanta rosie. La exemplarele mai mari de Bilbergia, Neorelegia sau Vrie-sia imperialis, aceste palnii, care cuprind apa si pulberi organice, reprezinta un biotop original, aici traind in asociatie pro-tozoare, viermi turbelariati, limacsi, insecte, paianjeni, broscute.

O asociatie asemanatoare o intalnim la asclepiadeea Dischia raflesiana. Frunza ei s-a transformat intr-o urna unde se acumuza apa Micile animale ce patrund aici C ni descompuse de catre microorganisme, U turi!e lor formand un mic depozit de e, siante organice. In urne patrund rada-bUnile adventive ale plantei, absorbind atat 01 cat si substantele nutritive. Feriga epifita ptaycerium grandae traieste pe copaci findu-se cu rizu la bifurcatia ramurilor sau in mici scorburi. Planta are doua tipuri de frunze. Cele late si aderente, ca niste ventuze, servesc la protectia rizoizilor im-notriva uscaciunii, la retinerea umezelii si colectarea resturilor organice din care „isi formeaza" un sol propriu, bogat in humus. Asadar, epifitele sunt plante autotrofe, capabile sa realizeze fotosinteza. Substantele minerale si le obtin prin cumularea prafului atmosferic si prin descompunerea de catre microorganisme a diverselor resturi organice, in diferite formatiuni (cornete, saci, palnii) provenite din modificarea frunzelor. Ca si muschii si lichenii din padurile noastre, epifitele tropicale si ecuatoriale realizeaza impreuna cu copacii sustinatori o originala forma de simbioza, specifica lumii vegetale.