A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un jilt si cosea langa o fereastra cu pervazul b9t3819bc31czd negru, de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din cand in cand privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se intepe cu acul in deget si trei picaturi de singe cazura in zapada. Rosul singelui arata atit de frumos pe albul zapezii, ca im­parateasa ramase incintata si gindi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!"

Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca singele si cu par negru ca abanosul. Si-i dadu numele de Alba-ca-Zapada ... Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.

Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o intrebe:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?

Si oglinda raspundea:

- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graies­te numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minu­natie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea impa­ratesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?

Oglinda-i raspunse:

- Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii- ne asa, pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc, ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua, nici noaptea, in cele din urma chema un vinator si-i porunci:

-  Ia fata asta si du-o in adincul padurii, ca nu rabd s-o mai vad in fata ochilor!. Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:

-  Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si n-o sa ma mai intorc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu mila de ea si-i spuse:

-  Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om! Iar in sinea lui gindea: "Biata de tine, pana la urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca miinile cu singe nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si tot felul de mirodenii, si atit de neagra era la suflet, ca nu se dadu indarat sa le manince, incredintata fiind ca maninca plaminii si ficatul fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita, si era atit de infricosata, ca privea la multimea frunze­lor de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scapa­rea . . . Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice tre­ceau in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Aler­ga ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si sclipind de curatenie, ca-ti era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite sapte talere mici si langa fiecare taler se afla cite o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua.
Cum era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cite un pic din fiecare taler, ciupi cite o farimita de piine si sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin, fiindca nu vo­ia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se cul­ca in el si adormi.
Cind se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in ma­runtaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte luminarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si atunci primul pitic zise:

-  Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma:

-  Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:

-  Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:

-  Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:

-  Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:

-  Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el:

-  Cine a baut din cupa mea?

Primul pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu o mica adincitura in patucul lui.
-  Cine s-a culcat in patutul meu? se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige care mai de care:

-  Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adincita in somn. li chema pe ceilalti si cu totii venira in graba, scotind strigate de uimire. Apoi indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte luminarele si ramasera s-o priveasca.
-  Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta!
Si atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel de-al sapte­lea pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noap­tea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete:

-  Cum te cheama, fetito?

-  Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
-  Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra? o mai in­trebara ei. Atunci Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a-par to­tul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se in­durase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fa­ra sa scape vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:

-  Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti, sa faci paturile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
-  Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale si, cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata raminea singura-singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:

-  Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu defel sa afle ca esti la noi! Si cine stie ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa!
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa fe­meie de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o in­treba :

- Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Atunci oglinda ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti Si-i mult, mult mai frumoasa!...

Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu minte. Si-si dadu pe data seama ca vinatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
incepu ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar putea s-o piarda din nou caci, atita vreme cit nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ra­gaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoasca.
Schimbata astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfirsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:

-  De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:

-  Buna ziua, tusica draga, da ce ai matale de vinzare?

-  Maxfa buna si frumoasa! se grabi sa-i raspunda negu­tatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
"Se vede cit de colo ca-i femeie de treaba - gindi fata - asa ca n-am de ce sa n-o las inauntru! Ca doar n-o fi foc!..." Trase zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea fru­moasa.
-  Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito! Ia apropie-te, sa te ga­tesc eu cu ea, asa cum se cuvine! o imbie cu blindete femeia.
Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea. Dar babusca o incinse repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
-  Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pi­tici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit de strins ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si incetul cu incetul isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:

-  Negutatoreasa ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu incolo, fata draga, si nu mal lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa!
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la ini­ma nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se si duse glont la oglinda si-o intreba:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?

Iar oglinda pe data ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, aseunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . .
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot singele-n cap, ca un virtej, de cita spaima si minie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta!.. . "Ei bine, de data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara gres, ca sa-ti vin de-a bine-lea de hac!"
Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele si lua infatisarea unei batrine girbovite de ani. Si iarasi o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti. Ajungind ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:

-  Marfa buna de vinzare, marfa buna! Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:

-  Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru!
-  Da de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa? ... Si scotind pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub ochii fetei. Atit de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-Zapada se lasa ama­gita si deschise usa. Dupa ce se invoira din pret, batrina o mo­mi cu cele mai dulci vorbe:

-  Ia vino incoa la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea!... Biata Alba-ca-Zapada nu se gindi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate madularele, aratindu-si puterea ucigatoare si biata copila cazu jos, fara viata.
- Acu s-a sfirsit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rinji la ea femeia cea haina, si-n timp ce grabea sa se indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar spre norocul fetei, inserarea cobori curind si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce-o vazura pe Alba-ca-Zapada zacind fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi pus iar ceva la cale si, cercetind copila cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit numai nitelus, si prinse a le povesti cele intimplate. Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu mai deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la treburile lor.
In ast timp, imparateasa ajunsese la palatul ei si, asezin-«du-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?

Si oglinda ii raspunse ca si altadata:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . .
Auzindu-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de minie. "Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii mele!" Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amesteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, si rumen pe alta, ca oricine l-ar fi vazut i se trezea numaidecat pofta sa-l manince. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el zile multe nu mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfirsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata ast­fel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cas- cioara celor sapte pitici. Aci batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse:

-  Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie piticii !
-  Alta paguba sa n-am! raspunse taranca. Slava domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele! Da pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani! . . .
-  Nici nu ma gindesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie sa primesc nimic.
-  Ce, te temi sa nu mori cumva otravita? . . . strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace, copilito! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealalta oi manca.-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada rivnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscind din el, nu mai putu rabda si, intinzind mina pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar n-apuca sa-nghita decat o imbucatura, ca si cazu jos fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie, striga printre hohote de ris:

-  Alba-ca-Zapada, rosie ca singele si neagra ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea sa te invie! ...

Pleca de acolo cit putu de repede si, cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?

Si deodata auzi vorbele dupa care tinjise atit:

-  Maria ta e cea mai frumoasa din intreaga tara!
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cit poa­te fi linistita o inima pizmasa ...

In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacind pe jos, fara pic de suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautind sa vada daca nu gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti mortii si moarta ramase! . . . Atunci o asezara pe o nasalie si, stringindu-se toti sapte in jurul ei, plinsera amar si-o jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atit de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji a.vea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca piticii nu se indurara s-o coboare in pamint.
-  Nu, in adincul cel negru al pamintului nu o putem cobori! Ar fi mare pacat! . . . graira care mai de care si, asternindu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi urcara sicriul pe-un virf de munte, de-l asezara acolo, si de fiecare da­ta raminea cite unul de veghe. Vietatile padurii incepura a ve­ni si ele s-o jeleasca; mai intii se arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora, o hulubita. Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada, de rosie ca singele si cu parul negru ca aba­nosul.
Si s-a intimplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in pa­durea aceea si, dind peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte. y5d673yk66mop
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada si citi cu nesat ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici:

-  Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii ii raspunsera:

-  Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga cu si mai multa staruinta si ardoare:

-  Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada. Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care mi-e cea mai scumpa pe lume!
Auzindu-l cu cit foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi chema slugile si le porunci sa ia cosciugul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mer­geau ei asa, se intimpla ca unul dintre slujitori sa se poticneas­ca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-ca-Zapada ii sari afara din gitlej. O clipita doar sa fi trecut si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie., de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
-  Vai, doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dinsa si-i spuse:

-  Cu mine esti, cu mine! ... y3e734yj22vhc
Si-i povesti toate cite s-au intimplat. Iar la sfirsit, adauser
-  Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta si, de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag . .. Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai si voiosie.
La nunta o poftira si pe mastera cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda . . . Dupa ce s-a gatit ea cu vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a intrebat-o:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?

Si oglinda pe data i-a raspuns:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar tinara domnita e mult, mult mai frumoasa! ...

Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se face frica, dar o frica atit de ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa mearga la nunta, dar, cum nu-s£ gasea o clipa de liniste, gindi ca trebuie neaparat s-o vada pe tinara imparateasa.
Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscind-o, inlemni de spaima si ramase teapana. ca o momiie.
Spaima pusese stapinire pe toata faptura ei; din pricina asta, imparateasa se uritea vazind cu ochii. Si atit de pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca in. oglinda.
Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in adincul padurii salbatice, ca sa-si ascunda acolo uritenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei.
Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tinarul imparat, si, daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre ...


t7n8613tp11doy

Imparatul alb si imparatul rosu de al. leca morariu Piparus petru si florea inflorit de ioan pop-reteganul Crancu, vanatorul codrului de ioan pop-reteganul