Preconceptia |
Sarcina |
Nasterea |
Copilul sugar - bebelusul |
Copilasul 1 - 2 ani |
Copilasul 2 - 3 ani |
Copilul 3 - 6 ani |
Copilul 6 - 11 ani |
Adolescenta |
|
|
A
fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul
nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un
jilt si cosea langa o fereastra cu pervazul b9t3819bc31czd
negru,
de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din cand in cand privirile
la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se intepe
cu acul in deget si trei picaturi de singe cazura in zapada.
Rosul singelui arata atit de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa
ramase incintata si gindi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil
alb ca zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!"
Trecu
timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca
zapada, rosie ca singele si cu par negru ca abanosul. Si-i
dadu numele de Alba-ca-Zapada ... Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa
muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o intrebe:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda raspundea:
- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa
zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste
numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Oglinda-i raspunse:
- Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii-
ne
asa, pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau
in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc,
ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua, nici noaptea, in cele
din urma chema un vinator si-i porunci:
-
Ia fata asta si du-o in adincul
padurii, ca nu rabd s-o mai
vad in fata ochilor!. Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit
porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul
nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada
in padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se pregatea sa-i
strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in
hohote si sa se roage:
-
Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi
pierd urma in salbaticia asta de codru si n-o sa ma mai intorc
niciodata acasa!
Si
pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu
mila de ea si-i spuse:
-
Daca-i asa, fugi de te ascunde,
fetita draga, unde nu calca
picior de om! Iar in sinea lui gindea: "Biata de tine, pana la
urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..."
Totusi,
parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca
miinile cu singe nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea
in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i
plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit
in totul dorinta.
Imparateasa
ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata,
cu sare si tot felul de mirodenii, si atit de neagra era la suflet,
ca nu se dadu indarat sa le manince, incredintata fiind ca
maninca plaminii si ficatul fetitei.
Biata
copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita,
si era atit de infricosata, ca privea la multimea frunzelor
de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo
primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scaparea
. . . Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani
colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice treceau
in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga
ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii
de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In
casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si
sclipind de curatenie, ca-ti era mai mare dragul sa le privesti. Pe
o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite sapte
talere mici si langa fiecare taler se afla cite o lingurita,
o
furculita, un cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui
perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe
ca neaua.
Cum
era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli
cite un pic din fiecare taler, ciupi cite o farimita de piine si
sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin, fiindca nu voia
sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea
grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici
unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt si
abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca
in el si adormi.
Cind
se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau
cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in maruntaiele
lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera
cele sapte luminarele si, de indata ce se facu lumina in
casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot,
fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera
la plecare. Si atunci primul pitic zise:
-
Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma:
-
Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:
-
Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:
-
Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:
-
Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:
-
Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el:
-
Cine a baut din cupa mea?
Primul
pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu
o mica adincitura in patucul lui.
-
Cine s-a culcat in patutul meu?
se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si
incepura sa strige care mai de care:
-
Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu
ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adincita in somn. li
chema pe ceilalti si cu totii venira in graba, scotind strigate de
uimire.
Apoi
indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte luminarele si ramasera
s-o priveasca.
-
Doamne, Dumnezeule - apucara
ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta!
Si
atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci
o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel de-al saptelea
pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noaptea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii
si, vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara
prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete:
-
Cum te cheama, fetito?
-
Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
-
Si cum se face ca ai ajuns in
casuta noastra? o mai intrebara
ei. Atunci Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a-par totul:
cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se indurase
de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara
sa scape vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
-
Daca te invoiesti sa vezi de
gospodaria noastra, sa gatesti,
sa faci paturile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul
in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi si n-o sa
duci lipsa de nimic.
-
Da, primesc cu draga inima!
raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea
ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata
piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale
si, cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata aburind
pe cuptor. Peste zi, fata raminea singura-singurica si, din
aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
-
Pazeste-te de mastera, ca n-o
sa-i fie greu defel sa afle ca
esti la noi! Si cine stie ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi
pe cineva sa intre in casa!
Iar
imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul
fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa femeie de pe
lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o intreba :
-
Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Atunci
oglinda ii raspunse:
-
Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti Si-i
mult, mult mai frumoasa!...
Imparateasa
se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca
oglinda nu minte. Si-si dadu pe data seama ca vinatorul o inselase
si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
incepu
ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar
putea s-o piarda din nou caci, atita vreme cit nu era cea mai frumoasa
din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ragaz
si n-avea clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi
fata si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca
nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoasca.
Schimbata
astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfirsit,
se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga
din toata puterea:
-
De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada
isi arunca o privire pe geam si intreba:
-
Buna ziua, tusica draga, da ce
ai matale de vinzare?
-
Maxfa buna si frumoasa! se grabi
sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si
vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
"Se
vede cit de colo ca-i femeie de treaba - gindi fata - asa
ca n-am de ce sa n-o las inauntru! Ca doar n-o fi foc!..." Trase
zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.
-
Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito!
Ia apropie-te, sa te gatesc
eu cu ea, asa cum se cuvine! o imbie cu blindete femeia.
Alba-ca-Zapada
n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i
puna cingatoarea. Dar babusca o incinse
repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea
si cazu jos ca moarta.
-
Ei, de-acum n-o sa mai fii tu
cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu
mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pitici.
Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor
Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi
fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit de strins ii era
mijlocul,
taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si
incetul cu incetul isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor
toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:
-
Negutatoreasa ceea nu era alta
decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu incolo, fata
draga, si nu mal lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi
acasa!
Politica de confidentialitate |