ALBA CA ZAPADA de Fratii Grimm
A
fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul
nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un
jilt si cosea langa o fereastra cu pervazul b9t3819bc31czd
negru,
de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din cand in cand privirile
la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se intepe
cu acul in deget si trei picaturi de singe cazura in zapada.
Rosul singelui arata atit de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa
ramase incintata si gindi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil
alb ca zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!"
Trecu
timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca
zapada, rosie ca singele si cu par negru ca abanosul. Si-i
dadu numele de Alba-ca-Zapada ... Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa
muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o intrebe:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda raspundea:
- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa
zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste
numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Oglinda-i raspunse:
- Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii-
ne
asa, pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau
in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc,
ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua, nici noaptea, in cele
din urma chema un vinator si-i porunci:
-
Ia fata asta si du-o in adincul
padurii, ca nu rabd s-o mai
vad in fata ochilor!. Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit
porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul
nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada
in padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se pregatea sa-i
strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in
hohote si sa se roage:
-
Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi
pierd urma in salbaticia asta de codru si n-o sa ma mai intorc
niciodata acasa!
Si
pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu
mila de ea si-i spuse:
-
Daca-i asa, fugi de te ascunde,
fetita draga, unde nu calca
picior de om! Iar in sinea lui gindea: "Biata de tine, pana la
urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..."
Totusi,
parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca
miinile cu singe nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea
in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i
plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit
in totul dorinta.
Imparateasa
ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata,
cu sare si tot felul de mirodenii, si atit de neagra era la suflet,
ca nu se dadu indarat sa le manince, incredintata fiind ca
maninca plaminii si ficatul fetitei.
Biata
copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita,
si era atit de infricosata, ca privea la multimea frunzelor
de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo
primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scaparea
. . . Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani
colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice treceau
in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga
ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii
de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In
casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si
sclipind de curatenie, ca-ti era mai mare dragul sa le privesti. Pe
o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite sapte
talere mici si langa fiecare taler se afla cite o lingurita,
o
furculita, un cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui
perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe
ca neaua.
Cum
era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli
cite un pic din fiecare taler, ciupi cite o farimita de piine si
sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin, fiindca nu voia
sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea
grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici
unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt si
abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca
in el si adormi.
Cind
se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau
cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in maruntaiele
lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera
cele sapte luminarele si, de indata ce se facu lumina in
casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot,
fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera
la plecare. Si atunci primul pitic zise:
-
Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma:
-
Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:
-
Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:
-
Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:
-
Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:
-
Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el:
-
Cine a baut din cupa mea?
Primul
pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu
o mica adincitura in patucul lui.
-
Cine s-a culcat in patutul meu?
se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si
incepura sa strige care mai de care:
-
Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu
ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adincita in somn. li
chema pe ceilalti si cu totii venira in graba, scotind strigate de
uimire.
Apoi
indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte luminarele si ramasera
s-o priveasca.
-
Doamne, Dumnezeule - apucara
ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta!
Si
atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci
o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel de-al saptelea
pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noaptea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii
si, vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara
prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete:
-
Cum te cheama, fetito?
-
Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
-
Si cum se face ca ai ajuns in
casuta noastra? o mai intrebara
ei. Atunci Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a-par totul:
cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se indurase
de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara
sa scape vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
-
Daca te invoiesti sa vezi de
gospodaria noastra, sa gatesti,
sa faci paturile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul
in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi si n-o sa
duci lipsa de nimic.
-
Da, primesc cu draga inima!
raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea
ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata
piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale
si, cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata aburind
pe cuptor. Peste zi, fata raminea singura-singurica si, din
aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
-
Pazeste-te de mastera, ca n-o
sa-i fie greu defel sa afle ca
esti la noi! Si cine stie ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi
pe cineva sa intre in casa!
Iar
imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul
fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa femeie de pe
lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o intreba :
-
Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Atunci
oglinda ii raspunse:
-
Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti Si-i
mult, mult mai frumoasa!...
Imparateasa
se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca
oglinda nu minte. Si-si dadu pe data seama ca vinatorul o inselase
si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
incepu
ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar
putea s-o piarda din nou caci, atita vreme cit nu era cea mai frumoasa
din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ragaz
si n-avea clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi
fata si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca
nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoasca.
Schimbata
astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfirsit,
se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga
din toata puterea:
-
De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada
isi arunca o privire pe geam si intreba:
-
Buna ziua, tusica draga, da ce
ai matale de vinzare?
-
Maxfa buna si frumoasa! se grabi
sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si
vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
"Se
vede cit de colo ca-i femeie de treaba - gindi fata - asa
ca n-am de ce sa n-o las inauntru! Ca doar n-o fi foc!..." Trase
zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.
-
Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito!
Ia apropie-te, sa te gatesc
eu cu ea, asa cum se cuvine! o imbie cu blindete femeia.
Alba-ca-Zapada
n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i
puna cingatoarea. Dar babusca o incinse
repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea
si cazu jos ca moarta.
-
Ei, de-acum n-o sa mai fii tu
cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu
mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pitici.
Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor
Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi
fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit de strins ii era
mijlocul,
taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si
incetul cu incetul isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor
toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:
-
Negutatoreasa ceea nu era alta
decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu incolo, fata
draga, si nu mal lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi
acasa!
Si
tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima
nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se si duse glont
la oglinda si-o intreba:
- Oglinjoara
din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Iar
oglinda pe data ii raspunse:
- Frumoasa
esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, aseunsa-n munti,
Sta
Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa!
. . .
Imparateasa
ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti
ca-i navaleste tot singele-n cap, ca un virtej, de cita spaima
si minie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada,
tot vie era netrebnica asta!.. . "Ei bine, de data asta m-oi stradui
sa nascocesc ceva fara gres, ca sa-ti vin de-a bine-lea
de hac!"
Si
cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa
mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba
hainele si lua infatisarea unei batrine girbovite de ani. Si iarasi
o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti. Ajungind
ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
-
Marfa buna de vinzare, marfa buna! Alba-ca-Zapada cata afara pe geam
si spuse:
-
Vezi-ti de drum, femeie, ca
n-am voie sa las pe nimeni inauntru!
-
Da de privit, cred ca ai voie
sa privesti, nu-i asa? ... Si scotind pieptenele cel otravit,
il tot plimba pe sub ochii fetei. Atit
de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-Zapada se lasa amagita
si deschise usa. Dupa ce se invoira din pret, batrina o momi
cu cele mai dulci vorbe:
-
Ia vino incoa la baba, sa te
pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea!...
Biata
Alba-ca-Zapada nu se gindi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia
ii trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava
si incepu sa lucreze prin toate madularele, aratindu-si puterea
ucigatoare si biata copila cazu jos, fara viata.
-
Acu s-a sfirsit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rinji
la ea femeia cea haina, si-n timp ce grabea sa se indeparteze de
acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar
spre norocul fetei, inserarea cobori curind si cei sapte pitici sosira
acasa. De indata ce-o vazura pe Alba-ca-Zapada zacind
fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi pus iar ceva la cale
si, cercetind copila cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit.
Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca
si cand ar fi dormit numai nitelus, si prinse a le povesti cele
intimplate. Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii
in patru si sa nu mai deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi
se dusera la treburile lor.
In
ast timp, imparateasa ajunsese la palatul ei si, asezin-«du-se
in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:
-
Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si
oglinda ii raspunse ca si altadata:
-
Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa!
. . .
Auzindu-i
spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa
clocoteasca de minie. "Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar
de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii mele!" Se strecura
apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amesteca
de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar
otravit. La infatisare, marul era nespus de frumos: alb ca spuma,
pe o parte, si rumen pe alta, ca oricine l-ar fi vazut i se
trezea numaidecat pofta sa-l manince. Dar cine ar fi apucat sa
muste numai o data din el zile multe nu mai avea si cadea mort
pe loc. Dupa ce sfirsi de mestesugit marul, imparateasa isi
boi fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel,
trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cas-
cioara
celor sapte pitici. Aci batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul
pe fereastra si spuse:
-
Nu pot lasa pe nimeni sa intre,
ca nu-mi dau voie piticii
!
-
Alta paguba sa n-am! raspunse taranca. Slava domnului, gasesc eu musterii
pentru merele mele! Da pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i
pe bani! . . .
-
Nici nu ma gindesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie
sa primesc nimic.
-
Ce, te temi sa nu mori cumva
otravita? . . . strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace,
copilito! . . . Iaca, tai marul in
doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealalta oi manca.-o
eu.
Dar
vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea
rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada
rivnea de nu mai putea sa guste o data din mar,
si, cand o vazu pe taranca muscind din el, nu mai putu rabda
si, intinzind mina pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata.
Dar n-apuca sa-nghita decat o imbucatura, ca si cazu jos fara
suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de
bucurie, striga printre hohote de ris:
-
Alba-ca-Zapada, rosie ca singele si neagra ca abanosul, de-acu piticii
n-or mai putea sa te invie! ...
Pleca
de acolo cit putu de repede si, cand ajunse la palat, intreba iar
oglinda:
-
Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si
deodata auzi vorbele dupa care tinjise atit:
-
Maria ta e cea mai frumoasa din intreaga tara!
Abia
acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cit poate fi linistita
o inima pizmasa ...
In
faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada
zacind pe jos, fara pic de suflare. Era moarta ca toti mortii.
O ridicara, cautind sa vada daca nu gasesc vreun lucru
inveninat, ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara
cu apa si cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta
ca toti mortii si moarta ramase! . . . Atunci o asezara pe o
nasalie si, stringindu-se toti sapte in jurul ei, plinsera amar si-o
jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar
fata
arata atit de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n
obraji a.vea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca piticii nu
se indurara s-o coboare in pamint.
-
Nu, in adincul cel negru al pamintului
nu o putem cobori! Ar fi
mare pacat! . . . graira care mai de care si, asternindu-se
pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta
de oriunde te-ai uita la ea.
O
culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove
de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi urcara sicriul pe-un
virf de munte, de-l asezara acolo, si de fiecare data
raminea cite unul de veghe. Vietatile padurii incepura a veni
si ele s-o jeleasca; mai intii se arata o buha, apoi un corb, si-n
urma acestora, o hulubita. Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa,
multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din
negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de
alba ca zapada, de rosie ca singele si cu parul negru ca abanosul.
Si s-a intimplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in padurea aceea si, dind peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte. y5d673yk66mop
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada si citi cu nesat ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici:
- Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii ii raspunsera:
- Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga cu si mai multa staruinta si ardoare:
-
Atunci indurati-va si mi-l daruiti,
ca de cand i-am zarit chipul,
nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada. Si
v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care mi-e
cea mai scumpa pe lume!
Auzindu-l cu cit foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi chema slugile si
le porunci sa ia cosciugul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intimpla ca unul dintre slujitori sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-ca-Zapada ii sari afara din gitlej. O clipita doar sa fi trecut si domnita deschise ochii, ridica usurel
capacul
sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie., de parca
s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
-
Vai, doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita.
Cu
ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de
dinsa si-i spuse:
-
Cu mine esti, cu mine! ... y3e734yj22vhc
Si-i
povesti toate cite s-au intimplat. Iar la sfirsit, adauser
-
Imi esti mai draga decat orice
pe lumea asta si, de te-ai invoi
sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta
sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada
ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag . .. Porni
impreuna cu el si facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai
si voiosie.
La
nunta o poftira si pe mastera cea haina, ca de, tot o socoteau un fel
de ruda . . . Dupa ce s-a gatit ea cu vesmintele cele mai de pret, s-a
apropiat de oglinda si a intrebat-o:
-
Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si
oglinda pe data i-a raspuns:
-
Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar
tinara domnita e mult, mult mai frumoasa! ...
Atunci
dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa
urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se face frica, dar
o frica atit de ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro s-o
apuce. La inceput se codi sa mearga la nunta, dar, cum nu-s£ gasea
o clipa de liniste, gindi ca trebuie neaparat s-o vada pe tinara
imparateasa.
Si
de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscind-o,
inlemni de spaima si ramase teapana. ca o momiie.
Spaima
pusese stapinire pe toata faptura ei; din pricina asta,
imparateasa se uritea vazind cu ochii. Si atit de pocita se
facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca in. oglinda.
Isi
lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in
adincul padurii salbatice, ca sa-si ascunda acolo uritenia. Si
de
atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu mai
stiu ceva despre soarta ei.
Iar
Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tinarul imparat,
si, daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre
...
t7n8613tp11doy
Imparatul alb si imparatul rosu de al. leca morariu
Piparus petru si florea inflorit de ioan pop-reteganul
Crancu, vanatorul codrului de ioan pop-reteganul |
|