Traia odata, demult de tot, o matusica batrâna-batrâna
care-si ducea traiul tocmai în creierii
muntilor, într-un loc necalcat de picior
omenesc. S-avea ea un bordei si un cârd
de gâste, iar locul acela pustiu în
care traia era înconjurat de o padure nemarginita.
Batrânica însa nu sedea numai acasa,
ci în fiecare dimineata îsi lua
cârja si-o pornea, sontâc-sontâc,în
padure. Acolo, se apuca de o multime de treburi,
cum nu te-ai fi asteptat de la o femeie pe care
o gârbovisera anii: aduna iarba pentru
gâste, culegea poame salbatice si, încarcata
cu toata aceasta povara, o pornea spre casa.
Cine ar fi vazut-o încarcata asa si-ar
fi putut zice în sinea lui c-o sa cada,
doborâta de greutate, da’ batrânica
era zdravana si ajungea mereu cu bine acasa.
Si daca se întâmpla sa se întâlneasca
cu vreun drumet, îi spunea cu blândete
în glas:
- Buna ziua, cumetre draga, frumoasa vreme
mai e astazi! Da’ ce te uiti asa? Te miri
cum de pot cara-n spate atâta iarba? Oare
nu-i dat fiecaruia sa-si poarte povara-n spinare?...
Vezi însa ca oamenilor nu le facea placere
s-o întâlneasca si se fereau din
calea ei, facând ocol. Si daca se întâmpla
ca vreun gospodar sa treaca cu feciorul lui
pe lânga dânsa, odata îl vedeai
ca-i sopteste baiatului la ureche:
- Fereste-te de baba asta, ca-i o vrajitoare
tare vicleana!...
Într-o dimineata se întâmpla
sa treaca prin acea padure un flacau tare frumusel.
Si-n timp ce mergea el asa, soarele stralucea
în înalt, pasarile cântau
pe întrecute, s-un vânticel racoros
adia prin frunzis.
S-ar spune ca întreaga fire era la fel
ca si drumetul, plina de bucurie si de voiosie.
În drumul lui, feciorul nu întâlnise
picior de om când, deodata, numai ce-o
vazu pe batrâna stând în genunchi
si cosind iarba. Pesemne ca venise cam de multisor
acolo, ca sortul îi era plin cu iarba,
iar alaturi mai avea doua cosuri cu mere si
pere padurete.
- Bine, matusica, da’ cum poti sa cari
toate astea singura? se mira flacaul.
- Trebuie sa le car, voinice draga, raspunse
ea. Odraslele de bogatasi n-au de ce sa se osteneasca
asa, da’ eu n-am încotro! Ca taranul
are o vorba înteleapta: „Nu te uita
înapoi ca ti s-a strâmbat spinarea,
ca degeaba, te uiti!” Si vazându-l
ca se opreste, batrânica adauga: N-ai
vrea sa ma ajuti? Ai înca spinarea dreapta
cum e bradul si picioarele zdravene, asa ca
n-are sa-ti fie greu. Si nu te teme, ca mi-e
coliba tare aproape, colo, în dosul muntelui.
Nu-ti trebuie mult ca sa ajungi la ea...
Flacaului i se facu mila de batrâna si-i
spuse:
- Bine, matusica, o sa-ti duc eu povara! Nu-i
vorba ca-s fiu de nobil, da’ uite c-o
sa-ti arat ca stiu sa car la fel de bine ca
si taranii...
- Daca te încumeti sa-ncerci, atunci încearca!
- spuse batrânica. Da’ sa stii ca
vreo ora de drum tot o sa ai de facut. Da’
ce importanta are asta pentru un voinic ca tine!
Si sa nu uiti ca trebuie sa cari si cosurile
alea doua, cu mere si cu pere...
Când auzi ca-i vorba de-o ora de mers,
flacaul sovai oleaca, dar batrânica nu-i
mai dadu drumul, ci-i si puse în spinare
legatura cu iarba si-n fiecare mâna câte
un cos.
- Vezi ce usor e? zise ea.
- Ba nu e usor deloc! raspunse flacaul.
Si se strâmba de durere, ca legatura
era grea de parca ar fi avut în ea numai
bolovani, iar merele si perele atârnau
ca plumbul.
- Of, nu mai pot sa suflu! se tângui
el.
Flacaul vru sa-si dea jos povara, dar batrânica
nici nu vru sa auda de asa ceva.
- Ia te uita, zise ea batjocoritoare, domnisorul
nu vrea sa care ceea ce eu, o femeie batrâna,
am carat de atâtea ori! Sa te lauzi vad
ca stii, da’ când vine vorba de
treaba serioasa, vrei sa dai bir cu fugitii,
hai?... Ei, domnisorule, cu mine nu-ti merge!...
Ce mai stai pe gânduri? Întinde-o
la drum, ca nu-ti ia nimeni legatura din spinare!...
Cât timp a fost drumul drept, flacaul
a purtat povara destul de bine, dar când
au început sa urce muntele si pietrisul
li se rostogolea sub picioare la tot pasul,
de parca ar fi fost însufletit, puterile
nu-l mai ajutara. Sudoarea îi curgea gârla
pe frunte si i se scurgea pe spinare în
broboane când calde, când reci.
- Matusica, ma simt sleit, nu mai pot! zise
el. Lasa-ma sa ma odihnesc un pic, ca de nu,
am sa cad din picioare!..
- Nici prin gând nu-mi trece! spuse batrânica.
Când om ajunge acasa, o sa te odihnesti
cât ai sa poftesti, da’ acum porneste-o
la drum!...
- Matusa, îmi pare ca te cam întreci
cu gluma! zise feciorul de vita aleasa. Si,
mâniat la culme, vru sa zvârle din
spinare povara. Dar oricât se suci si
se rasuci, nu putu sa scape de ea...
În acest timp, batrâna chicotea
si topaia, plina de voiosie:
- Nu te mânia, draga domnisorule, ca
te-ai rosit la fata ca o creasta de cocos!...Si
nu mai fi nici nerabdator! Poarta-n spinare
legaturica si când om ajunge acasa, o
sa-ti dau si un bacsis pe cinste!...
Acum, flacaul n-avea de ales si fu nevoit sa
se supuna. Si, târâs-grapis, o lua
pe urma batrânei, vaicarindu-se la tot
pasul. Între timp, batrânica parea
ca devine tot mai sprintena, iar povara flacaului
se facea tot mai grea. Si deodata, când
flacaul nici nu se astepta, baba facu un salt
si, tusti!, sari pe legatura de fân si
se cocota în vârful ei. Ei, dragilor,
cât era de sfrijita, atârna mai
greu decât cea mai voinica femeie!...
Flacaului începura sa-i tremure genunchii
de-atâta greutate, dar nu era chip sa
se opreasca nici macar cât sa-si traga
sufletul... De îndata ce-l vedea ca se
opreste, batrânica îl si lovea peste
picioare c-o joarda sau cu un manunchi de urzici.
Urca el muntele ca vai de el, si tocmai când
simtea ca-i sleit de oboseala si c-o sa pice
jos, ajunse, în sfârsit, la coliba
batrânei.
Când o zarira pe batrâna, un cârd
de gâste îsi desfacura aripile si,
întinzându-si gâturile, alergara
s-o întâmpine, gâgâind
de zor. În urma lor, c-o nuielusa în
mâna, venea o cumatra mai în vârsta,
înalta si lata-n spate, cu o fata urâta
ca moartea.
- Mama, îi spuse ea batrânei, nu
cumva ai patit ceva de-ai întârziat
atât de mult?
- N-am patit nimic, fetita mea, raspunse batrâna.
Dimpotriva, domnul asta a fost atât de
binevoitor si mi-a dus povara. Si, închipuie-ti,
când m-am simtit obosita, m-a luat si
pe mine-n cârca!... Si asa s-a facut ca
drumul nu mi s-a parut lung deloc, si-am fost
veseli, si-am glumit tot timpul.
Când îsi termina vorbele, batrâna
se dadu jos din spinarea flacaului. Apoi îi
lua si legatura din spate, si cosurile din mâini
si, privindu-l foarte prietenos, îi spuse:
- Acum, asaza-te pe banca asta din fata usii
si odihneste-te. Ti-ai meritat pe deplin rasplata
si n-o sa întârzii sa ti-o dau.
Apoi grai catre pazitoarea gâstelor: Du-te
în casa, fata mea, ca nu se cade sa ramâi
singura cu un tânar! La urma urmelor,
de ce sa pui untdelemn peste foc? Mai stii ca
nu se îndragosteste de tine?...
Flacaul lua seama la vorbele batrânei,
dar nu stiu daca sa plânga sau sa râda.
„Asa comoara, îsi spuse el în
sinea lui, chiar de-ar fi mai tânara cu
vreo treizeci de anisori si tot nu mi-ar misca
inima!”
În acest timp, batrâna îsi
alinta si-si mângâia gâstele
de parca ar fi fost copiii ei. Apoi, o chema
pe fiica-sa si intrara-n casa. Flacaul se întinse
pe banca, la umbra unui mar salbatic, si cata-n
jur. Aerul era blând si molcom si cât
vedeai cu ochii se întindea o pajiste
verde, plina cu ghiocei, cimbrisor salbatic
si zeci si zeci de alte soiuri de flori. Prin
mijlocul gradinii curgea un pârâu
limpede precum clestarul, în care se rasfrângeau
razele soarelui, si pe undele lui se preumblau
în sus si-n jos gâstele albe.
„E foarte placut pe aici, se gândi
el, da’ sunt atât de trudit, ca
de-abia îmi tin ochii deschisi!... N-ar
fi rau de-as atipi un pic... Numai de n-ar veni
un vânt sa-mi spulbere picioarele, ca
le simt moi si usoare ca iasca!”
Apoi, închise ochii si adormi. Dormi
el un pic si numai ce veni batrâna sa-l
trezeasca. Si, zgâltâindu-l, îi
spuse:
- Scoala-te, ca aici nu mai poti ramâne!
Recunosc ca te-am facut sa-ti scoti oleaca sufletul
pe urcusul acela, dar viata nu ti-ai pierdut-o.
Iar acum am sa-ti dau rasplata. De bani sau
de bunuri stiu ca n-ai nevoie, asa ca o
sa-ti daruiesc cu totul altceva.
Si zicând aceasta, îi întinse
un sipetel faurit dintr-un singur smarald.
- Pastreaza-l bine, adauga ea, ca o sa-ti aduca
mult noroc!
Flacaul sari în sus de bucurie si se
simti iarasi în puteri si plin de voie
buna. Si dupa ce-i multumi batrânei pentru
dar, o porni la drum, fara ca macar sa arunce
o privire catre fata babei. Merse el ce merse,
cale lunga, nu gluma, si-n urechi tot îi
mai venea din departare gâgâitul
vesel al gâstelor.
Flacaul fu nevoit sa rataceasca vreme de trei
zile prin afundul acelui codru si-n cele din
urma gasi un drumeag care-l scoase afara din
padure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult,
si ajunse într-o cetate mare. Si cum nu
cunostea pe nimeni, îl dusera în
palatul împaratesc, sa se înfatiseze
mariilor-lor. Si asa se facu de intra el în
sala tronului, unde împaratul si împarateasa
sedeau pe jilturile domnesti, înconjurati
de curteni. Flacaul înainta pâna-n
fata tronului si, lasându-se pe un genunchi,
scoase din buzunar sipetelul de smarald si-l
depuse la picioarele împaratesei. Maria-sa
îl ruga sa se ridice, iar el îi
întinse sipetelul.
Cum îl deschise si privi în el,
împarateasa se prabusi la pamânt,
fara simtire. Daca vazu maria-sa una ca asta,
pe data porunci ca flacaul sa fie dus în
temnita. Dar chiar în aceeasi clipa împarateasa
deschise iarasi ochii si striga sa i se dea
drumul, ca n-are nicio vina. Apoi, porunci ca
toata lumea sa iasa afara, fiindca are o vorba
de taina cu flacaul.
De îndata ce împarateasa fu numai
cu el, începu sa plânga amarnic
si-i spuse:
- La ce bun toate onorurile si stralucirea
care ma înconjoara, daca-n fiecare dimineata
ma trezesc cu inima grea si plina de durere!...
Am avut trei fiice, iar cea mai tânara
era atât de frumoasa, ca toata lumea o
privea ca pe o minune nemaivazuta. Era alba
ca zapada, rosie ca marul pârguit, iar
parul îi stralucea ca razele de soare.
Când se întâmpla sa plânga,
din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai margaritare
si nestemate.
Si ce crezi, când împlini fata
cincisprezece ani, împaratul trimise sa
le cheme pe tustrele fetele sa se înfatiseze
mariei-sale, de fata cu toata curtea. Ar fi
trebuit sa fii acolo, ca sa fi vazut ce ochi
au cascat cu totii când a intrat cea mai
tânara: parea c-a rasarit soarele!...
Si împaratul grai:
- Fiicele mele, nu stiu când îmi
va suna ceasul din urma si de aia vreau sa hotarasc
astazi ce o sa primeasca fiecare dintre voi
dupa moartea mea! Stiu ca toate ma iubiti, dar
aceleia care ma iubeste cel mai mult i se cuveni,
pe drept, partea cea mai însemnata a împaratiei.
Atunci fiecare dintre fete îi spuse ca
ea îl iubeste cel mai mult.
- Prea va pripiti cu raspunsul! grai împaratul.
Nu s-ar putea ca fiecare, pe rând, sa-mi
spuna cum ma iubeste? Dupa asta o sa-mi dau
seama singur care dintre voi nutreste fata de
mine cele mai alese sentimente.
Si atunci spuse fata cea mare:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zaharul
cel mai dulce!
Iar a doua zise asa:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia
mea cea mai frumoasa!
Vezi însa ca mezina tacea chitic.
Atunci maria-sa o întreba:
- Da’ tu, copila mea draga, ia spune-mi:
cât de mult ma iubesti?
- Nu stiu! raspunse fata. Dragostea ce ti-o
port n-o pot asemui cu vreun lucru!
Dar împaratul nu se multumi cu raspunsul
domnitei, ci starui ca fata sa-i arate negresit
cât de mult îl iubea. Si-ntr-un
sfârsit, ea spuse:
- Oricât de buna ar fi o mâncare,
de nu-i sarata, nu-mi face nicio placere s-o
gust. Eu îl iubesc pe taica, asa cum iubesc
sarea-n bucate!”
Când auzi împaratul vorbele fetei,
se mânie foarte tare si spuse cu naduf:
- Daca doar atât ma iubesti, cât
sarea, apoi tot cu sare îti va fi rasplatita
si dragostea!”
Apoi îsi împarti împaratia
între cele doua fete mai mari, iar mezinei
îi lega de spate un sac plin cu sare,
si o alunga de la palat. Doi slujitori fura
nevoiti s-o însoteasca pâna-n adâncul
unei paduri salbatice. Ne-am rugat cu totii
de maria-sa sa se îndure si s-o ierte,
dar n-a fost chip sa-l îmblânzim.
Nici nu se poate descrie în cuvinte cât
a mai plâns fata când a fost obligata
sa ne paraseasca... Si tot drumul l-a presarat
cu margaritare câte i-au curs siroaie
din ochi.
Putin dupa asta, împaratului i-a parut
tare rau ca si-a pedepsit fiica atât
de crâncen, si-a trimis slujitorii s-o
caute pe biata copila în toata padurea,
dar nimeni n-a mai putut s-o gaseasca. Când
ma gândesc c-au sfisiat-o fiarele salbatice,
nu mai stiu ce sa fac de mâhnire...
Câteodata ma mângâi cu nadejdea
ca mai e înca-n viata, ca s-a aciuat în
vreo pestera sau ca a gasit adapost la niscaiva
oameni milostivi. Când am deschis sipetelul
dumitale de smarald si-am gasit înauntru
un margaritar aidoma acelora care curgeau din
ochii fetei mele, nici nu-ti poti da seama cât
de mult mi s-a tulburat inima si mi-a sângerat!...
Parca as fi vazut-o iarasi în fata, varsând
lacrimi amare ca trebuie sa plece!... Spune-mi,
cum ai ajuns în stapânirea acestui
sipetel?
Flacaul de vita aleasa prinse a povesti în
ce chip îl primise de la batrâna
ce traia-n codrul de necuprins. Si mai adauga
ca baba nu i s-a parut a fi o femeie cumsecade,
fiindca se vedea din toate purtarile ei ca e
o vrajitoare. Cât despre domnita, nici
nu-i fusese dat s-o vada si nici nu auzise despre
ea nimic!...
Dupa ce-si termina flacaul povestirea, împaratul
si împarateasa luara hotarârea sa
plece spre acel codru si sa încerce sa
vorbeasca cu batrâna. În sinea lor
gândeau ca acolo unde a fost gasit margaritarul,
vor putea afla vesti si despre fiica lor...
Acum, trebuie sa va spun ca-n acest timp batrâna
statea în coliba ei si torcea la roata
de tors. Se întunecase de-acum si un vreasc,
care abia mocnea în vatra, împrastia
o lumina slaba.
Deodata, de afara se auzi o larma mare: se
întorceau gâstele de la pascut si
scoteau gâgâiturile lor ragusite.
Putin dupa aceea, intra-n casa si fata si-i
dadu binete maica-si. Batrâna însa
de-abia îi raspunse si se multumi sa dea
doar din cap de câteva ori.
Fata se aseza lânga ea si, luându-si
roata de tors, începu sa rasuceasca firul
atât de sprinten, de parca ar fi fost
în anii fragezi ai tineretii. Statura
ele asa cam vreo doua ceasuri bune, fara sa
scoata vreun cuvânt, si-n timpul asta
numai cele doua roti de tors îsi vorbeau,
îngânându-se...
În cele din urma, ceva se auzi fosnind
pe la fereastra si doi ochi ca para se holbara
înauntru. Era o bufnita batrâna
care striga de trei ori: „uhu-huu!”
Batrâna ridica privirea de la roata de
tors si apoi spuse:
- E timpul, fetito, sa te duci sa-ti vezi de
treburi!
Auzind-o, fata îsi lasa lucrul si iesi
afara. Încotro se îndrepta oare?
O lua peste câmp si merse departe, tot
mai departe, pâna când ajunse într-o
vale larga. Si într-un sfârsit,
se opri la un izvor lânga care se înaltau
trei stejari batrâni.
Între timp, luna iesise din dosul muntelui,
ca un disc mare de foc, si era atâta lumina,
ca puteai zari si un ac. Si, ce sa vezi, odata
îsi scoase fata de pe fata pielea cea
vesteda si, aplecându-se la izvor, începu
sa se spele... Când fu gata, muie si pielea
în apa si apoi o întinse pe iarba,
sa se usuce si sa se albeasca la lumina lunii.
Ei, dragilor, cât de schimbata era acum
fata! Asa ceva nu v-a fost voua dat sa vedeti
niciciodata!...
Când lasa sa-i cada coada de par cenusiu,
odata se revarsa pe umeri un par balai ca razele
de soare. Si era atât de bogat parul acesta
nou, ca o învalui toata, ca o mantie.
Din el, doar ochii i se mai vedeau, stralucitori
ca stelele de pe cer si obrajii trandafirii,
ca floarea de mar.
Vezi însa ca fata cea frumoasa era tare
mâhnita. Si, asezându-se pe marginea
fântânii, începu sa plânga
amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi si se
rostogolea printre valurile bogate de par balai,
pâna picau la pamânt...
Astfel sedea ea acolo, si multa vreme ar fi
ramas asa, adâncita-n mâhnirea ei,
daca în ramurile unui copac din apropiere
nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Asa o spaima
o cuprinse pe fata ca, tremurând ca frunza,
o lua la goana spre casa. Se nimeri ca tocmai
atunci batrâna statea-n prag si fata vru
sa-i povesteasca ceea ce i se întâmplase,
dar batrâna râse usurel si-i spuse
prietenos:
- Stiu tot, fata mea!
Apoi o duse în odaie si aprinse alt vreasc.
Dar nu se mai aseza la roata de tors, ci scoase
o matura si începu sa mature presurile
si sa frece dusumeaua c-o cârpa.
- Totul trebuie sa fie curat ca lacrima si-n
cea mai mare ordine! grai ea catre fata.
- Bine, mama, vru sa stie fata, da’ de
ce începi treaba la o ora asa de târzie?
Ce-ai de gând?
- Da’ ce ora este? întreba batrâna.
- Nu-i înca miezul noptii, raspunse fata,
dar a trecut de ora unsprezece.
- Oare nu te-ai gândit, continua batrâna,
ca se îplinesc trei ani de când
ai venit la mine? A trecut timpul cât
ti-a fost îngaduit sa stai aici si de-acum
nu mai putem ramâne împreuna.
Când o auzi ce spune, fata se înspaimânta
grozav si începu sa se vaicareasca:
- Vai, draga mama, vrei sa ma izgonesti?...
Unde sa ma duc? Ca doar n-am nici patrie, nici
prieteni spre care sa ma îndrept!... Am
facut mereu tot ce mi-ai cerut si niciodata
n-ai fost nemultumita de mine. Nu ma izgoni
de-aici!...
Vezi însa ca batrâna nu vru sa-i
dezvaluie fetei ce o astepta...
- Eu mai ramân aici o vreme, îi
spuse ea fetei, da’ , când o fi
sa plec, trebuie sa las casa curata... Si-acum,
nu ma mai bodogani, ca ma încurci la lucru!...
Iar în privinta ta, fii fara nicio grija,
o sa gasesti un acoperis sub care sa te poti
adaposti, si-o sa fii multumita cu simbria pe
care ti-o vor da.
- Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat!
starui mai departe fata.
- Un singur lucru îti spun: sa nu ma mai
stingheresti de la treaba!... Hai, înceteaza
odata cu întrebarile si du-te în
odaia ta! Ia-ti pielea cea vesteda de pe obraz
si îmbraca-ti rochia de matase pe care-o
purtai când ai venit aici. Si-apoi ramâi
în camera ta si asteapta pâna ce
te-oi chema!
Si-acum, dragilor, sa ne întoarcem iarasi
la împaratul si împarateasa care
au plecat, împreuna cu flacaul de vita
aleasa, s-o caute pe batrâna ce-si ducea
viata-n pustietatea aceea necalcata de picior
omenesc.
Au mers ei ce-au: cale lunga, nu saga, si-n
timpul noptii s-a întâmplat ca flacaul
sa se rataceasca de ceilalti si sa porneasca
singur mai departe. În ziua urmatoare,
i se paru ca se afla pe drumul cel bun si merse
fara întrerupere, pâna ce se întuneca.
Apoi se urca într-un copac si se gândi
sa-si petreaca noaptea acolo, fiindca îi
era teama sa nu se rataceasca si mai rau, daca
o merge pe bezna.
Între timp, aparu si luna si începu
sa-si arunce razele pe pamânt. Si-n lumina
aceea numai ce zari o faptura, coborând
dinspre munte. N-avea în mâna nici
o nuielusa, dar, din toata înfatisarea
ei, flacaul îsi dadu repede seama ca era
pazitoarea de gâste pe care o vazuse în
coliba batrânei.
- Heeii! Heeiii! striga el. Uite-o ca vine
încoace!... Pe legea mea, daca pun mâna
pe una din vrajitoare, n-o sa-mi scape nici
cealalta...
Dar nu mica îi fu mirarea când
o vazu cum se apropie de izvor si-si smulge
pielea cea vesteda de pe fata si începe
sa se spele. Si cum i se mai revarsa pe umeri
parul de aur! Si era atât de frumoasa,
ca nimeni alta pe lume!
Flacaul abia îndraznea sa rasufle, ca
nu cumva fata sa ia seama ca e cineva prin apropiere.
Si ca s-o poata privi mai bine, îsi lungi
gâtul printre frunzare si-si bucura ochii
cu privelistea aceea nemaivazuta. Dar fie ca
se aplecase prea mult, fie ca alta fu pricina,
craca pe care sta el trosni deodata si-n aceeasi
clipa fata îsi puse din nou pe fata pielea
cea vesteda si fugi de acolo ca o caprioara.
Si cum se acoperise si luna cu un nor, se lasa
deodata bezna, fata se facu nevazuta, de parca
o înghitise noaptea. De îndata ce
n-o mai zari, flacaul se dadu jos din copac
si alerga dupa ea cât îl tineau
picioarele. Alerga el ce alerga si deodata i
se paru ca desluseste prin întuneric doua
fapturi care înaintau prin valea aceea.
Erau împaratul si împarateasa, care
zarisera de departe lumina de la coliba batrânei
si se îndreptau într-acolo.
Flacaul le povesti ceea ce vazuse la izvor,
iar mariile-lor nu se mai îndoira câtusi
de putin ca era vorba despre fiica lor cea pierduta.
Si, cu inima plina de bucurie si de încredere,
purcesera mai departe si în curând
ajunsera la cascioara. Ceea ce vazura mai întâi
fu cârdul de gâste care dormeau
nemiscate de jur-împrejurul colibei, cu
capul ascuns între pene...
Se uitara ei înauntru, pe fereastra,
si-o vazura pe batrâna torcând linistita.
Dadea din cap toata vremea, cum fac batrânii,
si-si vedea de lucrul ei, fara sa arunce o privire
nici în dreapta, nici în stânga.
În odaie era atât de curat, de parca
ar fi locuit în ea niste spiridusi care
n-aveau pic de colb pe încaltari... Pe
fiica lor însa n-o vazura! Catara ei o
vreme la toate astea, dar, în cele din
urma, îsi luara inima-n dinti si batura
usurel în geam. Batrâna parea ca-i
asteapta si, sculându-se în picioare,
le striga foarte prietenoasa:
- Intrati înauntru, ca eu va cunosc!
Dupa ce pasira în odaie, batrâna
le spuse:
- N-ar fi trebuit sa bateti un drum atât
de lung, de n-ati fi izgonit-o acum trei ani,
pe nedrept, pe fiica voastra, care e atât
de buna si de dragalasa!... Nu-i vorba ca ea
n-a patimit cu nimic, ca-n acesti trei ani de
zile a pazit doar gâstele si inima ei
neprihanita n-a fost întinata de niciun
rau. Dar voi ati fost pedepsiti îndeajuns
si ati trait tot timpul numai cu spaima ca v-a
pierit copila.
Apoi se duse la usa celeilalte odai si striga:
- Vino încoace, fetita mea!
Deodata se deschise usa si domnita aparu în
vesmintele ei de matase, cu parul de aur revarsându-i-se
pe umeri si cu ochii stralucitori, de parca
ar fi fost o zâna... Ea se îndrepta
catre parintii ei si, luându-i de dupa
gât, îi coplesi de sarutari. Si
nu se putura stapâni sa nu verse lacrimi
tuspatru, ca si flacaul era lânga ei.
Când dadu cu ochii de el, fata se rosi
toata ca un mac si nici ea nu stiu de ce anume.
Deodata împaratul spuse:
- Copila mea draga, împaratia am împartit-o
celor doua surori ale tale, asa c-as voi sa
stiu ce-ti doreste inima, ca sa-ti dau din celelalte
avutii pe care le am!
- Fata n-are nevoie de nimic, zise batrâna,
ca-i daruiesc toate lacrimile pe care le-a varsat
din pricina voastra si toate sunt mai curate
si mai frumoase decât margaritarele care
se gasesc în apele marilor si au mai mult
pret decât toata împaratia mariei-tale!...
Iar ca rasplata pentru munca ei din acesti trei
ani, îi daruiesc cascioara mea.
Dupa ce rosti aceste cuvinte, batrâna
se facu nevazuta. Si numai ce prinsera zidurile
sa trosneasca si când se uitara, cascioara
se prefacuse într-un palat maret, si-n
sala cea mare era întinsa o masa împarateasca,
si-o droaie de slujitori alergau de colo-colo,
cu tavile încarcate de bunataturi...
Apoi domnita cea frumoasa s-a maritat cu flacaul
acela de vita aleasa si s-au statornicit la
palat. Acolo au trait în fericire si buna
întelegere, pâna la adânci
batrâneti. Acum, nu sunt sigur de tot,
da’ cred ca gâstele cele albe ca
zapada, care traiau pe lânga cascioara,
nu erau de fapt gâste adevarate, ci fete...
Si nimeni nu trebuie sa-i ia în nume
de rau batrânei ca le adusese la ea sa
le ocroteasca si sa le scape de urgia unui blestem.
Acum, când se risipise vraja, îsi
luasera si ele înfatisarea omeneasca si
ramasera pe lânga domnita cea tânara
ca s-o slujeasca cu credinta.
Da’ ceea ce stiu fara tagada e ca batrânica
nu era o vrajitoare, cum credea lumea, ci o
femeie înteleapta si priceputa, care facea
numai bine. Si se vede ca tot ea fusese cea
care, înca din leagan, îi daruise
domnitei darul de a varsa margaritare în
loc de lacrimi.
|